A P O C A L I P S A

introducere la profeții

------------------------------

comentariu de Ștefan Zambo

CUPRINS

I. Introducere

II. Pregătirea

III. Protecția

IV. Apogeul răului

V. Judecata actualei civilizații

VI. Mielul lui Dumnezeu

VII. Un cer nou și un pământ nou

VIII. Răpirea bicericii

I. INTRODUCERE

Apocalipsa, ultima carte din Biblie, este iubită, studiată, controversată, temută. Numai pronunțarea cuvântului Apocalipsa trezește fiori. Câți însă înțeleg corect mesajul cărții Apocalipsa?

Rândurile de mai jos sunt doar un comentariu care exprimă sincer lumina pe care o are autorul, și se dorește a fi o provocare la studiu biblic. De aceea invit pe cititor mai întâi să lectureze cu atenție și în duh de rugăciune ultima carte din Biblie, Apocalipsa lui Ioan, și abia apoi să treacă la eventualele comentarii.

Apocalipsa stârnește atitudini din cele mai diferite. Unii nu se ating de ea (în liturghia ortodoxă este singura carte din Biblie care lipsește), pe când alții au făcut o pasiune pentru cuvintele ei. Apocalipsa înseamnă „descoperire”, prin urmare nu este corect să o ignorăm. Dumnezeu a dat-o ca să arate, nu să ascundă, și cu atât mai puțin să încurce.

Apocalipsa, printre altele, începe cu proclamarea unei fericiri și se încheie cu enunțarea unui blestem. Capitolul 1, cu versetul 3, spune: „Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzește lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Cuvintele acestea au avut darul să-i încurajeze pe mulți să studieze și să proclame profeția apocaliptică. Pe de altă parte, capitolul 22, versetele 18 și 19, spun: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” Avertismentul acesta a fost suficient pentru a-i ține pe mulți departe de profeția apocaliptică, de teama de a nu intra sub incidența lui. Deci, cum trebuie privite lucrurile?

Cred cu umilință că acest avertisment din urmă îi vizează pe aceia care, în generația lui Ioan, aveau sarcina să copieze și să multiplice mesajul divin, pentru ca el să ajungă la toți destinatarii integru. Deasemeni, avertismentul îi vizează până astăzi pe toți copiștii, traducătorii și editorii care se ocupă de transmiterea mai departe a manuscrisului original. Cuvintele din Apocalipsa trebuie transmise cât mai fidel, fără adăugiri sau eliminări. Din nefericire, există o tendință în creștinismul contemporan de a elimina anumite porțiuni din Biblie pentru ca mesajul să se potrivească cultural cu gândirea omului ”modern”. Cei călăuziți de acest spirit elimină cartea Apocalipsa cu totul, privânduse de fericirile anticipate în ea.

Permiteți-mi să folosesc o ilustrație pentru a înțelege distanța dintre fericire și blestem, vizavi de cartea Apocalipsa. Imagineazăți că ești un vizitator într-un muzeu, sau chiar un ghid pentru vizitatori. Te afli în fața unei statui și în loc să o privești, să o înțelegi, să o explici, să o admiri de la distanță, te apropii și rupi o ureghe personajului imortalizat, că de, scluptorul a greșit când a pus-o; sau, scoți o cariocă și tragi o linie peste pictura ce o privești, căci spui tu, pictorul a uitat să o tragă. Înțelegi? ... Distanța dintre fericire și blestem este diferența dintre a privi, a studia, a admira, a proclama o operă de artă, și a o contesta, a o mutila, a o disprețui.

De-a lungul timpului profeția din Apocalipsa a fost interpretată în foarte multe feluri. Întrucât nu ne-a fost descoperit totul și deci ceea ce cunoaștem cunoaștem în parte, terenul profetic este în bună măsură un ținut greu de conturat, căci nimeni nu poate spune în totul cu exactitate când și cum se vor întâmpla lucrurile în zilele din urmă. Dar, faptul că ne putem forma propria înțelegere cu privire la cuvântul profetic, nu înseamnă deloc că în interpretarea ultimei cărți din Biblie ne putem permite a spune orice. Și cuvântul din Apocalipsa se supune acelorași reguli de interpretare hermeneutică ca toată Scriptura.

În contextul acesta trebuie spus că: (1) Cuvântul profetic și interpretarea lui nu mântuiesc, salvarea unui suflet vine doar prin Evanghelie și predicarea ei în puterea Duhului Sfânt; (2) profeția are însă un rol foarte important de avertizare și încurajare la care bine facem dacă luăm aminte. (1Corinteni 15:1-4; 2Petru 1:19)

Cuvântul ”apocalipsa” ne vine din limba greacă (apokalypsis), limba Noului Testament, și înseamnă ”descoperire, revelație”. În chiar primul pasaj al cărții ni se spune că, Apocalipsa este „descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan”. (Apocalipsa 1:1)

După înălțarea și proslăvirea Domnului nostru, Acesta a primit câteva lucruri de la Dumnezeu pentru poporul Domnului (robii Săi). Unul din aceste lucruri este revelarea lucrurilor viitoare (lucrurile care au să se întâmple). Domnul Isus deci, le-a transmis printr-un înger robul Său Ioan, care avea sarcina să le mărturisească Bisericii.

O PRECIZARE: Sunt destui aceia care vorbind despre Apocalipsa îi acordă un rol central lui Ioan, pe care unii îl identifică cu apostolul și evanghelistul Ioan, alții cu alte persoane. Pentru aceștia este foarte important autorul și stilul literal al scrierii cărții Apocalipsa. Ori, trebuie spus, autorul cărții nu este vreun notoriu scriitor antic, rafinat în scrierile apocaliptice. Dimpotrivă, îl vedem pe autor surprins, asemeni lui Moise, de chemarea de care are parte. În multe momente Ioan este speriat de ce vede, asemeni lui Daniel cu câteva veacuri în urmă. Prin urmare, nu autorul este central în Apocalipsa, ci Dumnezeu, care are inițiativa revelației, și care îl alege pe numitului Ioan și îi cere să scrie ce vede și ce aude, pentru a fi transmis mai departe.

Este important de precizat acest fapt pentru că sunt destui aceia care socotesc că în interpretarea mesajului din Apocalipsa trebuie ținut cont de stilul literal al scrierii. Pentru aceștia Apocalipsa este scrisă în limbaj specific și deci este plină de simboluri care trebuie interpretate în mod spiritual prin excelență. Ori, noi credem că autorul a notat cele văzute în mod cât se poate de normal, fără a căuta subtilități literale. Astfel, cele scrise trebuie înțelese literal până în punctul în care, logic, nu pot primi o înțelegere literală. Abia când una sau alta din afirmații depășesc posibilitatea de înțelegere firească, lucrurile trebuie să primească un sens spiritual. De altfel, ne întrebăm, cei care văd în Apocalipsa doar simboluri, alegorizând întreg mesajul cărții, pe ce bază o fac? ... Pe de altă parte, înțelegerea literală și interpretarea istorică are ca bază întregul context biblic.

Unii spun: Profeția din Apocalipsa nu este narațiune istorică și deci nu trebuie luată literalmente. Este doar simbol și metaforă. Întrebăm: Dacă profețiile din Daniel, profeții care folosesc în bună măsură un limbaj asemănător celui din Apocalipsa, și-au găsit împlinirea în istorie, de ce nu este posibil să fie la fel cu profețiile din ultima carte a Bibliei?

Nu credem că Ioan a fost vreun Homer sau Vergilius al literaturii apocaliptice, care a meșteșugit îndelung o operă literală extrem de structurată, înțeleasă doar de cei inițiați, ci credem că Ioan a fost un simplu copist, unul care, plin de frică, a notat cât se poate de fidel ce a văzut și a auzit, pentru a fi transmis oamenilor cu o judecată normală. Punct!

APOCALIPSA, capitolele 1-5

După versetele de introducere în care ni se prezintă expeditorul, destinatarii, scopul și subiectul, ne este prezentat Fiul lui Dumnezeu proslăvit (Apocalipsa 1:10 – 20) Cu privire la mesajul apocalipsei, dincolo și mai presus de evenimente prezentate, cum vom vedea, subiectul central este Isus Hristos și triunful Acestuia asupra răului.

Apoi, în capitolele 2 și 3 avem 7 mesaje duhovnicești (încurajare, avertizare) din partea lui Hristos, Capul Bisericii, pentru 7 slujitori (îngeri) și bisericile lor, localizate în Asia Mică. Unii interpreți ai Scripturii consideră că fiecare din cele 7 mesaje din Apocalipsa 3 și 4 corespunde unei perioade din istoria Bisericii, și că acestea acoperă în ordine cronologică întreaga dispensație a Biseriicii până la revenirea Domnului. Cert este că odată cu mesajul al 7-lea, mesaj adresat îngerului bisericii din Laodiceia, Biserica încetează să mai fie un subiect deschis în Apocalipsa.

Capitolul 4 începe cu aceste cuvinte: „După aceste lucruri, m-am uitat, și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe, și care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apocalipsa 4:1)

Capitolele 4 și 5 aduc o schimbare glorioasă în mesaj. Cuvântul ne conduce într-un loc și într-un timp cu totul special, în Sala Tronului, unde Ioan are harul să-L vadă pe Atotputernicul și să descopere că Domnul Isus este singurul vrednic să exercite judecată lumii noastre. Capitolul 4 ne prezintă un scaun de domnie și pe Cineva care ședea pe el. Acel Cineva nu este Altul decât Dumnezeu, înconjurat de mare slavă și aclamat de ființe cerești cu aceste vorbe: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slavă, cinste și putere, căci Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11) Capitolul 5 continuă imaginea din sala tronului și introduce o provocare sfântă. „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celuice șade pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Apocalipsa 5:1-2)

Întrebarea dumnezeiască a fost urmată de o vreme îndelungată de tăcere, timp în care Ioan a plâns mult pentru că nu s-a găsit nimeni vrednic, nici în cer nici pe pământ, să se apropie de Dumnezeu pentru a lua Cartea și a o deschide. Timpul de tristețe al lui Ioan este întrerupt de către una din făpturile cerești care se aflau acolo: „Nu plânge: Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, și cele șapte peceți ale ei”. (Apocalipsa 5:5) Din momentul aceste este prezentat în descoperire Domnul Isus aclamat, întrucât este singurul vrednic să ia cartea și să-i rupă pecețile.

O ÎNTREBARE: Ce este această Carte, și de ce doar Domnul Isus este vrednic de ea? Ce este acest Sul (cum este tradus în alte locuri), de ruperea sigiliilor ei declanșează evenimente atât de dramatice ca cele prezentate în Apocalipsa?

În timp au fost numeroși cercetători ai Scripturii care s-au exprimat cu privire la cartea despre care vorbește Biblia aici.

-Un comentator consideră că această „carte” reprezintă „cartea noului legământ”, noul Legământ pe care Dumnezeu îl încheie cu poporul Israel.

-Un altul spune că este vorba de „revelația planurilor lui Dumnezeu privind lumea”.

- Documentul este actul de proprietate asupra pământului. O carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară; lucrul tipic pentru diferite feluri de contracte din lumea antică, printre care contractele de proprietate, de căsătorie sau de închiriere și testamentele. Cine are titlu de proprietate asupra lumii de aici? Nimeni altcineva decât Domnul Isus. El este singurul care are acest drept.

-Este sulul zburător din Zaharia 5:1-3.

-Unii cred că în el sunt scrise cele Zece Porunci.

Personal cred că contextul ne lămurește despre ce este vorba. Domnul Isus, singurul vrednic, este prezentat ca fiind Leu și Miel în același timp, este amintită Jerta Lui și rezultatele acesteia, se vorbește deasemeni despre o stăpânire pe pământ; prin urmare, Cartea trebuie să fie legată de aceste lucruri.

”O întrebare ține universul în suspensie: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (v. 2). Altfel spus, cine va exercita judecata? Numai Unul poate s-o facă: Acela care este fără păcat (comp. Cu Ioan 8.7), învingând prin însăși perfecțiunea Sa pe Satan și lumea. Hristos este „Leul din seminția lui Iuda” (v. 5), desemnat deja în Genesa 49.9, dar imediat după aceea El este văzut ca un Miel care pare înjunghiat. Pentru a triumfa asupra lui Satan și a umple cerul de o mulțime de făpturi fericite și recunoscătoare, a fost nevoie de crucea lui Isus. Și sacrificiul Său este amintit inimilor tuturor sfinților în modul cel mai emoționant. În acest cer, unde totul vorbește despre putere și despre măreție, amintirea permanentă a umilinței scumpului nostru Mântuitor este cel mai izbitor contrast. Smerenia Lui, blândețea Lui, dependența Lui, răbdarea Lui … toate aceste perfecțiuni morale pe care le-a manifestat aici Isus nu vor înceta niciodată să fie vizibile, dândune pentru veșnicie măsura dragostei Lui.

Atunci, cântării celei noi intonate de sfinții glorificați îi va răspunde ecoul universal al tuturor sferelor creației.

Vrednic este Mielul

să primească puterea și bogății

și înțelepciune și tărie și onoare

și glorie și binecuvântare!” (Scriptura în fiecare zi)

O COMPLETARE: Întrucât Scriptura se interpretează cu Scriptura, permiteți-mi în contextul acesta să amintesc de vedeniile lui Daniel. În Daniel 7 ni se spune că acesta a văzut istoria lumii reprezentată de patru fiare mari. În urma lor, când aceste fiare își vor consuma timpul acordat lor, va veni judecata, atunci aceste fiare (imperii) vor fi dezbrăcate de puterea lor, fiind înlocuite cu Împărăția lui Dumnezeu. Iată cum i s-a arătat lui Daniel finalul:

„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile... M'am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S'a dat stăpînire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire vecinică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.” Daniel 7:9-14)

Domnul Isus (Fiul omului) a fost investit de cer cu autoritatea de a pune capăt împărățiilor lumii, și pentru a instaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Despre aceasta a profețit îngerul Gabriel la nașterea Sa: „El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” (Luca 1:32) La aceasta s-a referit Domnul Isus când a fost provocat de Sanhedrin să răspundă la întebarea: „Ești Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Da, Sunt, și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului.” (Marcu 14:61-62)

Ce a gândit Dumnezeu să realizeze atunci când a hotărât să ne dăruiască Apocalipsa?

Majoritatea oamenilor când aud rostit cuvântul Apocalipsa îl asociază cu ceva negativ, cu ceva înfricoșător, cu sfârșitul. Într-adevăr, multe din evenimentele anticipate în Apocalipsa sunt „Vai-uri” înspăimântătoare, iar cei care nu sunt împăcați cu Dumnezeu ar trebui să se grăbească să o facă imediat. Apocalipsa este însă descoperirea care are menirea să aducă lumină și bucurie tuturor robilor lui Dumnezeu, atât a celor din cer, cât și a celor de pe pământ. Cuvântul din Apocalipsa spune: „... bucurați-vă, ceruri, și voi care locuiți în ceruri”, și, „... bucurați-vă și voi, sfinților, apostolilor și prorocilor!”(Apocalipsa 12:12^a; 18:20a) Da, Apocalipsa proclamă o seamă de Vai-uri teribile împotriva omului fără Hristos și împotriva lumii fără Dumnezeu. Dar în același timp enunță o seamă de fericiri pentru toți robii lui Dumnezeu care se tem de El.

Anticipând, vedem că revelația apocaliptică începe cu prezentarea lui Hristos fericit și cu promisiuni binecuvântate către bisericile Lui. Pe parcursul profețiilor observăm cum Dumnezeu îi protejează pe ai Săi, pune capăt răului printr-o seamă de judecăți teribile și răsplătește pe cei care au rămas credincioși până la capăt. Apocalipsa se încheie anticipând o vreme de odihnă milenară pentru întreaga creație și un cer și un pământ nou în eternitate pentru copiii Lui de pe pământ.

Cu adevărat, sfârșitul lumii anunțat de profeția biblică înseamnă în mod fundamental sfârșitul răului și triumful binelui. Scopul mesajului din Apocalipsa este de a oferi cunoaștere, iar prin această decoperire apocaliptică este arătată suveranitatea lui Dumnezeu și este anticipată victoria binelui.

II. PREGĂTIREA

Ultimele evenimente de pe scena mondială au crescut apetitul pentru profeția biblică și mai ales pentru cartea Apocalipsa, capitolul 6 din această carte suscitând cel mai mare interes.

Cu voia Domnului și cu umilință îmi permit să adaug o interpretare, fără ca totuși să spun lucruri care n-au mai fost spuse, rămânând ca istoria să ne arate cine a fost mai aproape de adevăr, căci numai în cursul vremurilor vom ajunge să înțelegem totul. (Ieremia 23:20)

Cu toate că mare parte din profeția apocaliptică este interpretabilă, un lucru este cert, printr-o suită de judecăți (7 peceți, 7 trâmbițe, 7 potire) Dumnezeu pune capăt stâpânirii satanice pe pământ, instaurând Regatul mesianic al lui Hristos.

Prima pecete: „Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele șapte peceți, m-am uitat, și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu glas ca de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună, și a pornit biruitor, și ca să biruiască”. (Apocalipsa 6:1-2)

O mare parte din premileniști cred că aici este vorba despre Antihrist. Personal refuz să merg atât de mult cu interpretarea (spiritualizarea) încât albul să devină negru, iar biruința înfrângere. Prin urmare, calul alb și cel ce stă pe el au o conotație pozitivă. Unii din cei care împărtășesc această părere cred că, întrucât biruința este doar a Domnului, cuvântul vorbește despre Hristos. Alții sunt de părere că este vorba despre lucrarea Evangheliei. Personal cred că aici este vorba despre Israel (poate arhanghelul Mihail, ocrotitorul evreilor).

Este îndeobște acceptat că evenimentele din urmă vor începe cu emanciparea Ierusalimului, iar când acest lucru se va întâmpla, gloria neamurilor va apune. Arcul este un simbol al luptei, absența săgeților însă ne duce cu gândul că această națiune nu va birui printr-un război propriuzis, nici prin forțe propri. De mai bine de jumătate de secol steagul alb al statului evreu flutură falnic pe toate meridianele planetei, mărturisind despre înoirea îndurării divine față de Țara lui Israel.

Observație: Dacă interpretarea este corectă, și prima pecete vorbește despre renașterea națiunii lui Israel, atunci Scena Tronului este un eveniment ce a avut loc deja în istorie, iar evenimentele de la începutul capitolului 6 sunt cotidiene, adică se întâmplă deja în vremea noastră. Cu alte cuvinte, caii apocalipsei sunt printre noi.

A doua pecete: „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino și vezi.” Și s-a arătat un alt cal, un cal roș. Cel ce sta pe el a primit putere să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare.” (Apocalipsa 6:3-4)

Ruperea celei de a doua peceți aduce pe pământ o perioadă mare de conflicte și războaie, în care oamenii se vor ucide unii pe alții. Cuvintele acestea își găsesc împlinirea în istoria recentă. Este îndeobște cunoscut că secolul XX a fost cel mai violent din întreaga existență a omului pe pământ. Ultimul secol a debutat cu ceea ce era numit „Războiul cel mare”. Estimările de mijloc ale istoricilor în privința victimelor Primului război mondial ne spun că în acest conflict au pierit 15 milioane de oameni. Era la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, războiul în urma căruia s-au prăbușit marile imperii europene. Al doilea război mondial a fost încă și mai distructiv. Estimările de mijloc ne spun că în acest conflict au pierit 66 milioane de oameni.

Dar asta nu a fost totul. Secolul XX a cunoscut expansiunea planetară a unui regim violent, numit comunism, care se face răspunzător de moartea a sute de milioane de oameni.

Un detaliu de ”culoare”: Este sugestiv că Revoluția comunistă a început în Rusia cu lupta dintre ”albi” (albii erau naționaloștii ruși) și „roșii” (roșii erau comunștii bolșevici). După un război civil care a durat ani, roșii au învins, iar de atunci planeta întreagă a văzut roșu în fața ochilor.

Sunt deacum cunoscute tensiunile dintre est și vest, revoluțiile socialiste violente de peste tot, genocidul sălbatic din URSS, China sau Cambogia, spectrul războiului nuclear sub care am trăit cu toții. Pe cei care nu cunosc sau se îndoiesc de acest trecut roșu îi invităm să viziteze drept pildă Memorialul Shighet.

Numai Mao Zedong în China este răspunzător de moartea a peste 50 de milioane de suflete în ceea ce s-a numit ”Revoluția culturală”. În condițiile în care anul 1946 a fost singurul an din întreg secolul XX fără vreun război pe pământ, numai Domnul din ceruri cunoaște numărul exact al sutelor de milioane de victime ale acestei săbii apocaliptice.

A treia pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată ca s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă. Și în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi undelemnul și vinul!” (Apocalipsa 6:5-6)

Negrul asociat cu cântarul și cu cereale, sugerează o vreme de foamete. Războaiele, prăbușirea unor regimuri, produc foamete.

Gândiți-vă numai puțin la următorul paradox: în timp ce lumea vestică cunoaște o prosperitate nemaiîntâlnită, în lumea a treia, cum sunt numite țările sărace, mai mult de un miliard de persoane trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi, pragul sub care ONU definește sărăcia extremă. (Apropo: un leu era plata pe o zi de muncă, dintr-o măsură de grâu se putea coace pâinea pentru hrana pe o zi a unui om. Cât de actual este Cuvântul Domnului).

Potrivit EUROSTAT în 2019,150 de mii de copii mergeau seara la culcare flămânzi numai în România. În lume există în acest moment 850 de milioane de oameni malnutriți, din care 200 milioane de copii, în creștere cu 10% față de 1998, potrivit “Food and Agriculture Organisation” din cadrul Organizației Națiunilor Unite.

N-am văzut însă totul! Un studiu publicat recent de cercetătorii de la Universitatea Rugers din New Jersey, Statele Unite, sugerează că un conflict nuclear între Rusia și Statele Unite ar aduce pe pământ o „IARNĂ NUCLEARĂ” care ar ucide 5 miliarde de oameni prin înfometare, din pricina faptului că bombele ar ridica în atmosferă atât de mult praf încât cerul s-ar întuneca pentru ani împiedicând plantele să se dezvolte.

A patra pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal gălbiu, Cel ce sta pe el, se numea Moartea, și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu molimă și cu fiarele sălbatice.” (Apocalipsa 6:7-8)

Ruperea celei de a patra peceți aduce în scenă Moartea însăși și Locuința morților, care primesc dezlegarea să ucidă în patru moduri un sfert din locuitorii pământului. Momentul împlinirii acestui Cuvânt este relativ ușor de identificat datorită faptului că, probabil, într-un interval relativ scurt de timp, un număr fără precedent de oameni vor muri uciși fie de război, fie de foamete, fie de boli, fie de animale sălbatice.

În perioada de strâmtorare din ultima vreme adesea am putut auzi spunându-se ceva de felul acesta: „caii apocalipsei sunt la lucru”. Cu adevărat, pandemia de Covit a oprit lumea în loc. Nu am scăpat de molima aceasta care a luat atâtea vieți și a urmat războiul din Ucraina, care îngrijorează lumea întreagă. Războiul acesta care implică doi dintre cei mai mari producători de cereale a condus la o penurie alimentară mondială.

Ca tabloul să fie complet, auzin că în ultima vreme animalele sălbatice se comportă tot mai agresiv, ucigând acolo unde nu o făceau până acum.

În contextul acesta este firesc să te întrebi: Oare toate acestea nu sunt preludiul celei de a patra peceți? Numai puțină răbdare! ... Cuvântul Domnului spune prin profetul Ieremia: „Mânia Domnului nu se va potoli până nu va împlini și va înfăptui planurile inimii Lui. Veți înțelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” (Ieremia 23:20)

A cincea pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: "Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?" Fiecăruia din ei i s-a dat o haină alba și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei. ” (Apocalipsa 6:9-11)

Cuvintele acestea sunt încă și mai tainice decât tot ce a fost spus până aici. În încercarea de a explica despre ce se vorbește aici s-au spus foarte multe și diferite. La toate acestea îndrăznesc să adaug și opinia mea umilă, opinie care diferă de a majorității cărturarilor. Cred că aici Cuvântul Domnului vorbește în limbaj profetic despre Răpirea bisericii.

Sufletele care au fost omorâte din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, de la neprihănitul Abel, nu sunt decât vârful de lance, smântâna, dacă-mi permiteți, poporului lui Dumnezeu. Cei mai îndreptățiți dintre toți să ceară răzbunarea pentru modul cum au fost tratați de pământeni.

Ni se spune că fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă. Ce să însemne lucrul acesta? Un gest pentru a le potoli setea de răzbunare? Sau, li s-au învechit și murdărit hainele în locul cel mai sacru din univers? Cu siguranță că nu! Hainele albe primite sugerează o dezbrăcare și o îmbrăcare, adică, o schimbare, o transformare. Unde mai întâlnim o schimbare și haine albe?

Ascultați-l pe Apostolul Domnului vorbind despre cei ai lui Hristos: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, ... morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați”. (1Corinteni 15:51) Despre adunarea din cer, dinaintea Scaunului de domnie, se spune: „... o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stau în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; ... ” (Apocalipsa 7:9)

Întrebare: Răpirea bisericii este următorul mare eveniment în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Întrucât Apocalipsa se ocupă cu evenimentele dinaintea și de la revenirea Domnului, întreb; unde se vorbește în Apocalipsa despre Răpire? Nu se poate ca acest prim eveniment important să lipsească din ”poveste!”

Vorbind de pe poziția unui premilenist, pretribulaționist, am sentimentul puternic că ruperea celei de a cincea peceți aduce Răpirea bisericii. Haina nouă și albă înseamnă o schimbare de paradigmă pentru toți cei credincioși, martirii fiind primii îndreptățiți să aibă parte de ea.

A șasea pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, și stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împărății pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: "Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?" (Apocalipsa 6:12-17)

Cea de-a șasea pecete aduce schimbări cosmice uluitoare. Este cred clar că cele vestite aici sunt vorbe cu tâlc, căci nu pot cădea stelele fizic pe pământ și să mai fie ceva după aceea.

Evenimentele aduse de Pecetea a șasea împlinesc cuvântul Domnului Isus care spunea: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor. Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. ” (Luca 21:24b - 26)

Personal cred că ruperea celei de a șasea peceți aduce ceeace spune Apocalipsa 12, cu 10: „pârâșul... a fost aruncat jos”.

„Pârâșul” este Lucifer, Satana, cel care înșeală de la început lumea întreagă. Este scris că el este stăpânitorul lumii acesteia și domnul puterii văzduhului. (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; Efeseni 2:2) Despre el se spune că are o armată de duhuri rele în locurile cerești cu ajutorul căreia stăpânește și uneltește împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului lui Dumnezeu. (Efeseni 6:11-12)

Socotesc că este drept și Scriptural, în același timp, ca această lume cerească malefică să fie aruncată afară, să fie aruncată jos pe pământ, și să fie judecată odată cu lumea pe care a întreținut-o.”Rocada” dintre biserica lui Hristos și oastea lui Satan, adică urcarea la cer a Bisericii și aruncarea pe pământ al lui Satan, va aduce multă bucurie în cer și o perioadă scurtă de nenoriciri teribile pentru locuitorii pământului. (Apocalipsa 12:12)

A șaptea pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Și am văzut pe cei șapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; și li s-au dat șapte trâmbițe.” (Apocalipsa 8:1-2)

Atunci când rupe Mielul ultima pecete intră în scenă șapte trâmbițe, fiecare din ele aducând câte o judecată aparte. La rândul ei, cea de-a șaptea trâmbiță aduce șapte potire cu șapte urgii, urgii cu care se va termina pedepsirea celor ce prăpădesc pământul. Finalul va fi unul triunfător pentru Dumnezeu și poporul Său. (Apocalipsa 19-22)

În viziunea mea, Pecețile sunt pregătitoare, adevărata judecată divină vine după ce pecețile sunt rupte și este deschisă Cartea. Cele 7 trâmbițe și potirele cu cele din urmă urgii declanșează o judecată cosmică care va avea ca punct final glorificarea lui Isus Hristos și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Abia atunci se va împlini dezideratul din rugăciunea ”Tatăl nostru”, de atunci încolo se va face voia lui Dumnezeu și pe pământ ca și în ceruri.

Concluzie:

Personal cred că dacă ar fi să așezăm în timp Scena din Sala Tronului (Apocalipsa 4 și 5), atunci ea este deja în trecut, este deja un fapt consumat, este deja istorie, iar primele predicții din Apocalipsa 6 se împlinesc sub ochii noștri. Dacă modul în care interpretăm aici în amănunt profeția apocalipsei este corect, vom vedea, așa cum am spus, în scurgerea vremii. Un lucru este sigur: Domnul este supărat pe îngeri și pe oameni, iar din pricina răului anticipează în Apocalipsa o judecată care va avea ca rezultat pedepsirea celor răi și necredincioși, curățarea cerului și pământului, și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu.

Ce este de făcut?

- Câtă vreme mai este har să ne întoarcem la Dumnezeu cu o pocăință profundă și să credem cu disperare în Fiul Lui. Domnul Isus spunea: „S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape, Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” (Marcu 1:15)

- Să continuăm să ne facem treaba (datoria). Unii aflând realitatea cu privire la viitorul imediat al lumii vor fi poate ispitiți să abandoneze lupta, sau să se dedea la plăceri. Martin Luther a fost auzit spunând: „Chiar dacă aș ști că mâine lumea s-ar distruge, tot aș planta astăzi un pom”.

Pe de altă parte, trebiue să fim gata astăzi, acum. Isus vine în Glorie! Orice zi poate să fie ziua în care El va trimite pe îngerii lui Dumnezeu să ne i-a la cer. Trebuie să trăim fiecare zi ca și când ar fi ultima, să avem mereu bagajele făcute.

- Cuvântul Domnului anticipează o serie de plăgi pentru lume, asemeni celor din Egipt. Dar, dacă ești credincios (ă), amintește-ți că nu ai fost rânduit la mânie. Apostolul Pavel vorbind despre zilele din urmă, ca o mângăiere, spune tesalonicenilor: „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El”. (1Tesaloniceni 5:9-10)

După cum în Egiptul antic a existat un Gosen pentru poporul Domnului, tot așa în zilele din urmă există protecție pentru cei credincioși, și această protecție este în Isus Hristos.

III. PROTECȚIA

Domnul Isus după proslăvire primește câteva lucruri de la Dumnezeu Tatăl pentru robii Săi, printre care și revelația cu privire la vremurile din urmă: Apocalipsa.

La începutul cărții Apocalipsa, după cuvintele de introducere, Îl avem prezentat pe Isus Hristos proslăvit. Capitolele 2 și 3 ne pun înainte 7 mesaje spirituale adresate unor biserici și liderilor lor, mesaje de o valoare deosebită până astăzi. Capitolele 4 și 5 ne prezintă Scena Tronului Ceresc, în care ni se descoperă Dumnezeul atotputernic și Fiul Său, singurul vrednic să exercite judecată lumii în care trăim. Capitolul 6 începe mesajul profetic propriuzis. Vedem aici că pe măsură ce Mielul rupe pecețile Cărții primite din mâna lui Dumnezeu, în cer și pe pământ au loc fenomene deosebite.

În interpretarea pe care am dat-o mesajului am spus că, probabil, Scena cerească prezentată în capitolele 4 și 5 este deja trecut, iar primele imagini din Apocalipsa 6 sunt la lucru în vremea noastră.

Evenimentele ce urmează a se întâmpla sunt fapte aduse la viață de ruperea peceților 3 la 6, ruperi care vor conduce la răpirea bisericii și aruncarea lui Satan pe pământ, evenimente ce vor cauza mare bucurie în cer și groază teribilă pe pământ.

Spuneam deasemeni că evenimentele anticipate în Apocalipsa 6, respectiv, evenimentele aduse la viață de ruperea peceților (sigiliilor) sunt lucruri pregătitoare și premergătoare judecății divine care va începe propriuzis odată cu ruperea peceții a 7-a și întroducerea în scenă a trâmbițelor.

Lucru minunat este că înainte de a prezenta judecata celor 7 trâmbițe, Cuvântul Domnului deschide o paranteză în desfășurarea evenimentelor apocaliptice pentru a ne arăta dragostea protectoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său.

Domnul Dumnezeu nu are în Scriptură nici un fel de promisiuni pentru cei răi și necredincioși, ci doar o mulțime de vai-uri. În schimb pentru poporul Său, Domnul a așezat în Cuvântul o mulțime de promisiuni încurajatoare.

Capitolul 7 este un răspuns la întrebarea cu care se încheie capitolul precedent: „A venit ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu, și cine poate sta în picioare?” Răspunsul este: POPORUL DOMNULUI! Poporul lui Dumnezeu a fost și va fi păzit mereu. Aleluia!

Să ne aducem aminte cum a fost pe vremea lui Noe, cum l-a păzit Domnul pe Lot în Sodoma, cum a deosebit Dumnezeu ținutul Gosen de Egiptul lui Faraon. Amintind toate aceste lucruri evanghelistul spune: ”înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuți, ca să fie pedepsiți în ziua judecății”. (2Petru 2:9)

Capitolul 7 cuprinde două viziuni diferite. Prima se referă la Israel (1-8), cea de-a doua se referă la neamuri (9-17). Ambele descoperiri având același scop, să ne arate dragostea protectoare al lui Dumnezeu pentru poporul Său.

APOCALIPSA 7:1-8

4 îngeri puternici se pregătesc să vatăme, să aducă stricăciuni pe pământ, un al cincilea îi oprește însă pentru a pune mai întâi pecetea pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu. (Apoc. 7:3) (Faptul acesta are un precedent care ne vine de pe vremea lui Ezechiel: Citim Ezechiel 9:1 – 4... )

Din modul cum se exprimă Cuvântul înțelegem că cei pecetluiți sunt evreii. Unii cred că atât cifra de 144.000, cât și enumerarea semințiilor lui Israel, trebuie luate simbolic, alții că cei amintiți aici nu sunt neapărat evrei, în timp ce alți comentatori caută argumente pentru a susține că versetele de aici se referă la biserică.

Cert este că acești oameni (cei 144. ooo) sunt pecetluiți pentru a fi protejați. Apocalipsa 9:4 declară explicit că cei care au pecetea lui Dumnezeu sunt protejați de efectele judecății trâmbiței a cincea. Mai mult, vedem în Apocalipsa 14:1 – 5 că cei 144.000 îl însoțesc pe Domnul Isus. (Textul din urmă, prin cuvintele pe care le spune despre cei 144.000, îngreunează înțelegerea noastră cu privire la identitatea acestui grup.)

APOCALIPSA 7:9 – 17

De la versetul 9 scena se mută în cer, înaintea scaunului de domnie, unde Ioan vede o mare adunare. Mintea cercetătorului este provocată: CINE SUNT CEI CARE FORMEAZĂ ACEASTĂ MARE GLOATĂ și DE UNDE VIN?

Versetul 13-14: „Și unul din bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Aceștia, care stau îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?” ”Doamne”, i-am răspuns eu, „tu știi”. Și el mi-a zis: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului”.

Observați, SÂNGELE MIELULUI, este mijlocul prin care cei adunați în cer stau în haine albe (imaginea unei nunți) cu ramuri de finic în mâini (imagine de sărbătoare, amintind de intrarea Domnului Isus în Ierusalim), proclamând mântuirea lui Dumnezeu. (Apocalipsa 7:14)

De două mii de ani acei care cred mesajul Evangheliei, prin lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, evrei sau neamuri, sunt adăugați Trupului lui Hristos, formând Biserica lui Dumnezeu, unică și universală.

Credința în Sângele Fiului lui Dumnezeu vărsat la Golgota spală, albește, protejează; dă dreptul de a intra în cer pentru a-I sluji lui Dumnezeu. (În Vechiul Testament avem o imagine foarte frumoasă a salvării de la judecată prin sângele vărsat. Exodul 12:1 – 13. Istoria aceasta veche este o imagine care avea menirea să arate spre adevăratul Miel și spre adevăratul sânge izbăvitor.)

Afirmația că Biserica universală a Domnului Isus, înălțată la Răpire, este prezentată în imaginea din Apocalipsa 7 este contestată din pricina următoarei afirmații: „Aceștia vin din necazul cel mare”.

Pentru unii necazul cel mare este o perioadă scurtă de timp înaintea revenirii Domnului Isus. Pentru alții expresia se referă la întreaga perioadă dintre Apocalipsa 6 și 19. Pentru unii „necazul cel mare” are mai multe etape în care se va împlini. Pentru alții Cuvântul face referire la perioada de la sfârșitul timpului.

Adesea expresia „necazul cel mare” de aici este asociat cu vorbele Domnului Isus din Matei 24, cu 21, unde Mântuitorul a pronunțat cuvintele „un necaz așa de mare”. Este singurul loc unde expresia din Apocalipsa 7 își găsește corespondent în Biblie.

Asocierea îi determină pe mulți să creadă că această mare gloată este formată din oameni mântuiți în zilele din urmă, în perioada mâniei care pentru unii va avea o durată de, fie, 3 ani și jumătate, fie, 7 ani.

OBSERVAȚII:

Cu privire la cuvintele Domnului Isus din Matei 24: Domnul nostru acolo s-a referit la evrei și la Ierusalim, iar cuvântul acela cred că s-a împlinit în anul 70 când a fost distrus statul Israel. De remarcat că, dacă atunci Dumnezeu lucra împotriva lui Israel, astăzi Domnul lucrează în favoarea națiunii lui Israel.

În ce privește perioada de după Răpirea Bisericii, aceasta va fi una de mânie și nu de har. Dacă unii vor fi mântuiți în acea vreme de tribulație, vor fi mântuiți ca prin foc, iar pentru că nu se vor închina fiarei vor fi răsplătiți în mod aparte (Apocalipsa 20:4). Însă, Apocalipsa 9:20 – 21; 11:10, ne spun că, oamenii în zilele din urmă vor avea în general o atitudine ostilă față de Dumnezeu, în ciuda judecăților divine. Apocalipsa 16:9 spune: „Și oamenii au fost dogorâți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă”.

Deasemeni, faptul că apostolul Ioan nu știe să răspundă la întrebarea bătrânului cu privire la identitatea gloatei cerești nu este un argument că nu este Biserica, tot la fel Ioan nu știa răspunsul la întrebarea din Apocalipsa 5:2, fapt care l-a făcut să se pună pe plâns. Este clar că emoția trăită în timpul viziunilor cerești și-a spus cuvântul în ce privește răspunsurile apostolului. Ne putem imagina că în condițiile normale Ioan știa perfect răspunsul la ambele întrebări; nu a scris el despre aceste lucruri în Evanghelia care-i poartă numele, precum și în epistolele sale?

Deci, cred că expresia „necazul cel mare” face referire la întreaga istorie zbuciumată de pe pământ. Necaz este acum și în cer din pricina forțelor malefice care încă sunt libere, dar necazul cel mare îl experimentează doar oamenii aflați în valea umbrei morții. (Este destul să mergi într-un spital sau într-o capelă unde oamenii își iau la revedere îndurerați de la persoana iubită, pentru ați da seama de realitatea tristă în care se află omul)

Apoi, logic vorbind, nu credeți că mulțimea aceasta, fără număr, care stă înaintea Tronului, este prea universală și prea numeroasă, să credem că a fost adunată în câteva luni? Și dacă cei care formează acestă mulțime fără număr sunt veniți din perioada de câțiva ani a tribulației, întreb; unde este Biserica Domnului Isus, unde se află aceia care L-au mărturisit pe Dumnezeu și L-au iubit pe Hristos de-a lungul secolelor?

Din modul în care este prezentat acest grup, felul cum au ajuns înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, și lucrurile cu care se ocupă acolo, înțeleg că este vorba de biserica ridicată la cer. Cu faptul că biserica v-a fi luată la cer înainte de dezlănțuirea mânie lui Dumnezeu se împlinește cuvântul profetului Isaia: „Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! -Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți. Du-te poporul meu, intră în odăița ta, și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe față, și nu va mai acoperi uciderile.” (Isaia 26:19 – 21)

Concluzie:

Frați și surori, ne apropiem cu pași repezi de vremea sfârșitului. Domnul Isus schimbă hainele de avocat al apărării cu cele de procuror al acuzării. Lucru minunat însă este să aflăm că Dumnezeu și de data aceasta îi protejează pe cei ce sunt ai Săi. Capitolul 7 din Apocalipsa ne prezintă dragostea protectoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Înțelegem de aici că, chiar dacă biserica Domnului va pre-gusta ceva din evenimentele sfârșitului, judecata lui Dumnezeu pentru actuala societate va fi dezlănțuită abia după ce credincioșii dintre evrei și neamuri sunt puși la adăpost.

În felul acesta se împlinește Cuvântul care spune: „Fiincă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el”. (1Tes. 5:9 - 10)

Una peste alta, modul în care interpretăm amănuntele din Apocalipsa 7 poate fi diferit, cu un lucru trebuie să fim cu toții de acord: Dumnezeu își protejează poporul. Adevărul acesta este în acord, cum am văzut, cu întreaga învățătură a Scripturii și este și logic. Și apoi, cum ar arăta un tată care nu și-ar ocroti copiii de întuneric, de sărăcie, de calamități, sau de oamenii răi?

Ce ne spune Dumnezeu în Apocalipsa 7 este că El protejează cele două familii (ramuri) ale poporului Său, pe evrei și biserica dintre neamuri. Lucrul acesta trebuie să fie o pricină de mare mângăiere pentru cei credincioși și o încurajare pentru cei care nu fac parte din poporul Domnului să se hotărască pentru Dumnezeu.

IV. APOGEUL RĂUL

O PRECIZARE

Evenimentele din Apocalipsa sunt prezentate într-o ordine cronologică, sau sunt o colecție de tablouri așezate mai mult sau mai puțin întâmplător, fără să urmeze o ordine istorică în împlinirea lor?

Vedem că întreaga carte Apocalipsa are o cursivitate naturală. Astfel, avem un început normal în care ne sunt prezentați autorul, destinatarii, scopul revelației. După înșiruirea conținutului, lucrarea se termină cu un happy-end normal, încheind magistral nu numai cartea Apocalipsa dar și întreg canonul biblic. Cu privire la conținutul profețiilor, observăm și aici o succesiune logică a capitolelor și evenimentelor. Cuvinte ca: „. . și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri”, „După aceea am văzut”, „Apoi”; toate acestea sugerează o succesiune naturală a evenimentelor. Deasemeni, modul cum pecețile, trâmbițele și potirele, se succed unele după altele, ne pun înainte o cronologie a faptelor apocaliptice. Aceste amănunte susțin o interpretare istorică, și deci cronologică, a celor prezentate în cartea Apocalipsa. Cu aceste lucruri de principiu în minte să mergem mai departe.

„O TĂCERE DE APROAPE O JUMĂTATE DE CEAS”

Apocalipsa 8, cu 1-2: „Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Și am văzut pe cei șapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; și li s-au dat șapte trâmbițe”.

Pe măsură ce Mielul rupe pecețile Cărții primite de la Dumnezeu, au loc o seamă de evenimente deosebite. Când însă rupe Domnul ultima pecete se întâmplă un lucru ieșit din comun. Scriptura spune că, s-a făcut în cer o tăcere de aproape jumătate de ceas.

Este un detaliu fără importanță, și deci poate fi ignorat, sau amănuntul vorbește despre lucruri semnificative? Noi credem că nici un detaliu nu este așezat în Scriptură la întâmplare. Așa dar, dacă în aceste cuvinte se ascunde un lucru important; despre ce să fie vorba?

Tăcere însemnează lipsa cuvintelor și a zgomotului de vreun fel. Astfel, această tăcere a cerului de aproape jumătate de oră însemnează o oprire, un timp de inactivitate, o întârziere în debutul judecății. Ne putem imagina că această jumătate de oră profetică să aibă corespondent în zile, luni sau poate chiar ani, pe pământ.

Despre ce poate fi vorba?

Este scris în Scriptură că, după Răpirea Bisericii la cer, obstacolul care oprea dezlănțuirea răului pe pământ va fi luat. Atunci se va arăta cel Nelegiuit, care va duce omenirea întreagă la o robie temporară. (1Tesaloniceni 2:6-8) Cu alte cuvinte, Dumnezeu va permite pentru scurt timp răului să atingă culmea pe pământ și în felul acesta să îndreptățească toată judecata teribilă ce va urma.

De altfel, vedem în toată Scriptura modul acesta de lucru al lui Dumnezeu. Să dau doar două exemple:

PRIMUL EXEMPLU: Domnul, la un moment dat, promite Canaanul urmașilor lui Avram. Biblia spune: „Domnul a zis lui Avram: să ști hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății. Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriților nu și-a atins încă vârful”. (Genesa 15:13-16) Cu alte cuvinte, Avrame, Cananul este al tău cum ți-am promis, însă nu acum, căci Amoriții care-l locuiesc nu au atins culmea păcătoșeniei lor. Peste câteva generații o vor face și atunci justiția divină va fi îndreptățită să-i elimine.

Iată ce spune Dumnezeu după patru sute de ani: „Țara (Cananul) a fost spurcată prin ele; Eu îi voi pedepsi fărădelegea, și pământul va vărsa din gura lui pe locuitorii lui.” (Leviticul 18:25) În contextul acesta i se cere lui Iosua să-i nimicească pe cananiți și să le ocupe țara.

AL DOILEA EXEMPLU: Romani 1:18-32 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, ... De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, ... Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; ... Fiincă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate... ”

Însumând, văd la Dumnezeu un principiu în relația cu oamenii. Atunci când omul greșește, se abate de la legea Domnului, Acesta îl avertizează. Dacă omul, societatea, se încăpățânează să nu asculte, Atotputernicul îl lasă din mâini. Nu există dramă mai mare ca aceia în care să fi părăsit de Dumnezeu. Fără harul Său omul se cufundă în cea mai mare depravare, iar când atinge culmea păcătoșeniei, urmează pierzarea.

În contextul acesta cred că trebuie să privim la acest timp de tăcere apocaliptic. Domnul Atotputernic îi va lăsa pe demonii alungați din cer și pe oamenii neregenerați, pentru o scurtă perioadă de timp, să desăvârșească aici jos o lume fără Dumnezeu. Iar când vor atinge culmea păcătoșeniei lor, pământul îi va vărsa din gura lui.

ORIGINEA RĂULUI

Viața pe pământ este plină de rele (... ). Cugetătorul se întreabă: „Acest mare rău... De unde vine? Cum s-a strecurat în lume? Ce sămânță, ce rădăcină i-a dat naștere? ... Cine face asta? Cine ne ucide, furându-ne viața și lumina, arătându-ne, în batjocoră, ceea ce am fi putut cunoaște? ... ”

Cu privire la originea răului, trebuie spus că el este o consecință a libertății. Ca să existe libertate autentică, trebuie să existe alternativă la bine. Gândim că, o lume în care nu există decât posibilitatea binelui nu este o lume liberă, nu este o lume de ființe personale care pot decide singure, ci este o lume ”robotică”. Dumnezeu când a creat îngerii și oamenii nu a dorit să se înconjoare de o lume artificială în care totul să se întâmple doar când trage El sforile. El s-a înconjurat de persoane asemănătoare Lui. Astfel, a creat o lume vie, în care să se poate întâmpla lucruri reale, și în care ființele să aibă posibilitatea să-L aleagă benevol, căci nu există dragoste cu dea-sila. Sigur că odată creată o astfel de lume liberă, există riscul ca unele făpturi să aleagă rău, cum s-a și întâmplat cu Lucifer. Trebuie să presupunem că Dumnezeu în preștiința Lui, atunci când a hotărât să se înconjoare de persoane asemeni Lui, a anticipat acest pericol și l-a asumat, convins că merită plătit prețul pentru a avea o lume vie. Răul există pentru că unele ființe, folosind libertatea pe care o au, îl aleg. Biblia spune: „Răul de la cei răi vine”.

În logica aceasta trebuie să spunem că există o persoană care atunci când a fost creată era foarte frumoasă, foarte influientă, și foarte puternică, dar care a ales rău la un moment dat, devenind sursa principală de tentații rele, devenind sinonim cu răul absolut. Da, este vorba de Lucifer. Iată cuvintele cărturarul creștin Watchman Nee, din lucrarea „Nu iubiți lumea”.

„Între Dumnezeu și lumea de acum există o ostilitate categorică. De ce aceasta? Pentru că, în spatele realității văzute a sistemului, se află o entitate spirituală de ordin superior, o minte iscusită pornită la lucruri rele, un spirit generator care insuflă lumii energia și direcția lucrărilor ei. Evanghelistul Ioan amintește în repetate rânduri despre „prințul acestei lumii”. (12:31; 14:30; 16:11) În epistola sa, el îl descrie ca „pe cel ce este în lume” (4:4). „Întreaga lume”, spune Ioan, „zace în cel rău” (5:19). El este „kosmokrator”, conducătorul răzvrătit al acestui kosmos, stăpânitorul lumii. Iată deci, avem de-a face cu un sistem organizat, „lumea”, guvernată din culise de un dirijor, Satana...

Biblia începe cu Dumnezeu care face cerurile și pământul. Nu găsim spus că Dumnezeu ar fi creat lumea în felul în care vorbim noi de ea acum. În Biblie sensul de „lume” presupune ideea unui proces de dezvoltare spirituală ostilă lui Dumnezeu și aceasta apare clar doar în Noul Testament (cu unele rare excepții în Psalmi și profeți). Motivația este clară. Înainte de căderea omului, lumea a existat doar în sensul de: planeta Pământ, oamenii de pe această planetă și lucrurile din lumea înconjurătoare. Nu exista încă acel Kosmos, acea lume sub forma unui sistem constituit. Odată cu căderea omului, apare Satan și aduce cu sine instaurarea sistemului lumesc de astăzi... Din momentul acela, pământul a devenit „lumea”. Recapitulând, înainte de cădere era pământul, după aceea s-a instaurat „lumea”, iar la revenirea Domnului Isus va fi instaurată Împărăția...

Politica, literatura, cultura, știința, arta, legea, comerțul, muzica, toate acestea, sunt lucrurile care alcătuiesc „lumea” cu care ne întâlnim la tot pasul. Înlătură toate acestea și „lumea” ca sistem coerent va înceta să mai existe. Studiind istoria omenirii, vom semnala progrese remarcabile în fiecare din aceste domenii. Dar întrebarea care se pune este aceasta: în ce direcție se dezvoltă ele? Ioan ne spune că la vremea sfârșitului se va scula Anticristul și-și va instaura pe față împărăția lui în „lume”. (1Ioan 2:18-22; 4:3; 2Ioan 7; Apocalipsa 13) Acesta este punctul spre care se îndreaptă progresul și dezvoltarea lumii. Satan se folosește de lumea materială, de oamenii din lume și de lucrurile din lume, pentru a-și pregăti împărăția și domnia lui. În ceasul acela final, kosmosul, sistemul lumesc, își va atinge apogeul; și tot atunci fiecare lucru din lume va apărea la adevărata sa valoare și se va dovedi anti-Hristic.”

Apocalipsa, ca de altfel toată Evanghelia, ne spune că la urmă Satan și îngerii lui vor fi aruncați pe pământ și pentru o scurtă perioadă de timp (aproape o jumătate de oră, profetică) i se va permite să-și facă de cap pentru a veni asupra lui și asupra oamenilor care l-au ascultat toată judecata dumnezeiască.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Satan va inspira un imperiu mondial al răului. Un Rău care va rosti hule împotriva lui Dumnezeu, i se va da să-i biruiască pe sfinți, și-i va duce pe toți oamenii la o stare de robie religioasă, politică și economică. (Apocalipsa 13) Satana va merge până într-acolo încât, anticipând Ziua revenirii în glorie a Mielului, îi va aduna pe toți împărații pământului la Armaghedon pentru războiul zilei celei mari. (Apocalipsa 16:12-16)

Da, Dumnezeu Atotputernicul va permite răului să se arate cât de rău este, să atingă vârful, înainte de a se porni judecata. Numai atunci, planeta pământ va vărsa pe locuitorii lui, iar Satan și îngerii lui vor fi prinși și legați în Adânc să nu mai înșele generațiile viitoare.

RĂUL BIRUIT

Da, Dumnezeu anticipează în Apocalipsa o vreme când Satan și uneltele lui vor fi dezbrăcate de puterea lor malefiă. Apocalipsa 19:19 – 20:3^a.

Până în Ziua aceea, zi pe care o așteaptă cu nerăbdare întreaga natură, avem doar posibilitatea de a birui răul la nivel personal. O putem face atunci când alegem binele, când Îl alegem pe Mielul lui Dumnezeu. Biblia spune: „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața până la moarte” (Apocalipsa 12:11)

Apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni după ce prezintă vremurile antihristice, anticipând vremea de rătăcire a oamenilor, se întoarce spre biserică cu următoarele vorbe de încurajare: „Noi însă, frați prea iubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeuna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos. Așa dar, fraților, rămâneți tari, și țineți învățăturile, pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră”. (2Tesaloniceni 2:13-15)

V. JUDECATA ACTUALEI CIVILIZAȚII

În Evanghelie este scris și că: „Dumnezeu... a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta... ” (Fp. Ap. 17:30-31) În preajma acelei zile de judecată se vor întâmpla câteva evenimente pregătitoare, care, ca niște semne, vor avea darul să ne spună că Ziua este aproape.

Primul eveniment va fi întoarcerea lui Israel acasă. Emanciparea Ierusalimului va fi semnul de debut al evenimentelor de la sfârșit. Al doilea lucru ce se va întâmpla, simultan cu reprimirea evreilor, va fi, strâmtorare printre neamuri. Popoarele lumii vor trece printr-o perioadă de criză multiplă nemaiîntâlnită. Pe fondul acesta puterile cerului vor fi clătinate. Ceea ce înseamnă că Biserica Domnului Isus va fi răpită la cer, iar Satan și îngerii lui vor fi aruncați pe pământ. Despre toate aceste evenimente vorbește Apocalipsa 6.

Înainte ca Dumnezeu să declanșeze judecata lumii acestea, i se va permite celui rău, pentru o scurtă perioadă de timp, să-și înstaureze împărăția pe pământ, lumea antihristică de care vorbește toată Scriptura. Când răul va ajunge la culme, Dumnezeul Atotputernic va pune mâna pe puterea Lui cea mare și va începe să împărățească. Cele 7 trâmbițe și cele 7 urgii, cu care se va isprăvi mânia lui Dumnezeu, despre aceasta vorbesc, despre judecata asupra lumii de astăzi. Domnul a binevoit să ne facă de cunoscut, deci, să facem cunoștință cu judecata lui Dumnezeu asupra lumii de astăzi.

Cele 7 trâmbițe

PRIMA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul dintâi a sunat din trâmbiță. Și a venit grindină și foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: și a treia parte a pământului a fost ars, și a treia parte din copaci au fost arși, și toată iarba verde a fost arsă” (Apocalipsa 8:7)

A DOUA TRÂMBIȚĂ: „Al doilea înger a sunat din trâmbiță. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s-a făcut sânge; și a treia parte din făpturile, care erau în mare și aveau viață, au murit; și a treia parte din corăbii au pierit.” (Apocalipsa 8:8-9)

A TREIA TRÂMBIȚĂ: „Al treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”; și a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Și mulți oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.” (Apocalipsa 8:10-11)

A PATRA TRÂMBIȚĂ: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiță. Și a fost lovită a treia parte din soare, și a treia parte din lună, și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei, și noaptea deasemenea.” (Apocalipsa 8:12-13)

A CINCEA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, și a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieșit niște lăcuste de pământ. Și li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuie cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înțeapă pe un om. În zilele acelea, oamenii vor căuta moartea, și n-o vor găsi; vor dori să moară, și moartea va fugi de ei~&."_~ (Apocalipsa 9:1-12)

A ȘASEA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înainta lui Dumnezeu, și zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legați la râul cel mare Eufrat!” Și cei patru îngeri, care stau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni... ” (Apocalipsa 9:13-19)

A ȘAPTEA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul, al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor... ” (Apocalipsa 11:15-19)

Aflând de aceste urgii, gândul te duce la Cele zece urgii cu care a lovit Dumnezeu Egiptul antic. Cunoașteți! Evreii erau robii egiptenilor de mai mult de 400 de ani. Pe vremea lui Moise, Domnul a intenționat să-i elibereze din robie și să-i ducă în Canaan, în teritoriile promise lui Avram. Faraon, împăratul Egiptului, s-a opus eliberării evreilor. Pe fondul acesta, Dumnezeu își întinde mâna asupra Egiptului și îi scoate pe evrei de acolo prin mari judecăți. (Exodul 7:1- 11:10)

Putem privi la aceste urgii aduse asupra egiptenilor ca la o anticipare a judecăților pregătite pentru lumea întreagă. Deasemeni, putem privi la aceste urgii ca și la un mod de manifestare a dreptății lui Dumnezeu la modul general.

O SUBLINIERE NECESARĂ

Urgiile pustiitoare pe care le va aduce Dumnezeu pe pământ în zilele din urmă au o justificare, sau sunt rodul unor capricii divine?

Dacă ne întoarcem în Egipt vedem că acea generație se făcea vinovată de cel puțin două păcate mari: idolatrie și comportament abuziv față de evrei, poporul Domnului. Anticipând cea de-a zecea urgie, uciderea tuturor întâilor născuți din țara Egiptului, Domnul îi spune lui Moise: „voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului.” (Exodul 12:12) Apoi, șederea evreilor în Egipt a însemnat robie. Dacă te gândești puțin ce înseamnă acest lucru înțelegi. Egiptenii nu ar fi dorit niciodată să renunțe la acest popor care le slujea gratuit. Dumnezeu, spune copiilor lui Israel: Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi de muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor și vă voi scăpa cu braț întins și cu mari judecăți.” (Exodul 6:6)

Da, judecata lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă și foarte temeinic motivată! Mânia lui Dumnezeu, nu este ca și mânia noastră, capricioasă, mânia divină este reacția normală a unui Dumnezeu sfânt la vederea răului.

ACUZAȚIILE:

Care sunt acuzațiile aduse oamenilor din ultimele generații? Să cercetăm Cartea Apocalipsa:

1)-Apocalipsa 9:20-21 „Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor și idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curviile lor, nici de furtișagurile lor”

Deci, idolatrie și imoralitate generalizate. Și, în ciuda judecății evidente, ne-pocăință.

2)-Apocalipsa 11:18^a„și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”

Întrebare retorică: Cum prăpădesc oamenii planeta pământ? ...

3)-Apocalipsa 19:2 „Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.”

Ca și în cazul evreilor din Egipt, Dumnezeu se răzbună pe neamuri pentru relele tratamente aplicate în istorie lui Israel și Bisericii.

Cele 7 urgii

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri, care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu... Și am auzit un glas tare, care venea din Templu, și care zicea celor șapte îngeri: „Duceți-vă, și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apocalipsa 15:1-16:1)

PRIMUL POTIR:

Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oameni, care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.” (Apocalipsa 16:2)

AL DOILEA POTIR:

„Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.” (Apocalipsa 16:3)

AL TREILEA POTIR:

„Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge... ” (Apocalipsa 16:4-7)

AL PATRULEA POTIR:

„Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogorâți de o arșiță mare, și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.” (Apocalipsa 16:8-9)

AL CINCILEA POTIR:

„Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiare. Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere... ” (Apocalipsa 16:10-11)

AL ȘASELEA POTIR:

„Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților, care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieșind din gura balaurului, și din gura fiarei, și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic... Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon.” (Apocalipsa 16:12-16)

AL ȘAPTELEA POTIR:

„Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile Neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit, și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, al cărei boabe cântăresc aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare.” (Apocalipsa 16:17-21)

Există o primejdie atunci când citim partea aceasta din Scriptură. Primejdia este aceea de a privi la toate aceste evenimente cu superficialitate, și în felul acesta a nu pricepe, sau a minimaliza, dimensiunea judecății divine. Observați vă rog ce spune Cuvântul printre altele: „Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare”; sau, „cetățile Neamurilor s-au prăbușit”; sau, „munții nu s-au mai găsit”.

Cred că aceste ultime urgii, și mai cu seamă cea dea șaptea, va fi atât de teribilă că va conduce la schimbări cosmice și geografice comparabile doar cu ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui Noe, sau cu ce s-a întâmplat pe vremea lui Peleg, fiul lui Eber, când s-a împărțit pământul. După consumarea ultimei urgii planeta pământ și viața în general vor cunoaște o altă înfățișare. Prorocul Isaia ne ajută să înțelegem ceva din ceea ce se va întâmpla atunci și ceva din felul în care va arăta lumea după:

„... De la marginea pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverșunează la jaf. Groaza, groapa, și lațul, vin peste tine, locuitor al țării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă, și cel ce se ridică din groapă se prinde în laț; căci se deschid stăvilarele de sus, și se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade, și nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe pământ pe împărații pământului. Aceștia vor fi strânși ca prinși de război și puși într-o temniță, vor fi închiși în gherle, și, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiți. Luna va fi acoperită de rușine, și soarele de groază; căci Domnul oștirilor va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui!” (Isaia 24:16-23)

Acela care în urmă cu două mii de ani a pus mâna pe lemnul Crucii pentru a aduce iertarea pe pământ, în viitor v-a pune mâna pe lopată pentru a curăți cu desăvârșire planeta pământ. Da, prin judecată va veni Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu, și vitele îngrășate, vor fi împreună, și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc, și puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de țâță se va juca la gura bortei năpârcii, și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina bazilicului. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoper. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, și slava va fi locuința Lui.” (Isaia 11:6-10)

APLICAȚII:

Un sfânt din vechime se ruga astfel: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale!” (Habacuc 3:2)

Apostolul Petru, vorbind despre aceste lucruri, ca o concluzie aplicativă, întreabă creștinii: „Ce fel de oameni ar trebui să fiți voi?” (2Petru 3:11) Cu alte cuvinte: știind toate aceste lucruri; ce trebuie să facem? Despre fiii lui Isahar se spune că: „se pricepeau în înțelegerea vremurilor”; dar și, „știau ce trebuie să facă Israel.” (1Cronici 12:32)

Permiteți câteva sugestii pe baza Scripturii, căci de ce folos ne-ar fi Cuvântul dacă nu și-ar găsi corespondent în viețile noastre:

-Să credem și să luăm în serios Cuvântul Domnului. Apocalipsa în introducere, ca de altfel și în încheiere, spune: „Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! ... Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate... Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 1:3; 22:6-7)

-Să ne temem de Dumnezeu, să ne închinăm Lui și să ascultăm de El. Apostolul Ioan mai spune și asta: „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, ... El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” Evanghelia aceasta este Evanghelia care a fost, este și va fi pentru totdeauna. Ea spune: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, ... ” (Apocalipsa 14:6-7; Eclesiastul 12:13-14)

-Să ne râvnim la pocăință. Întreaga revelația apocaliptică vorbește despre nevoia de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu. „Fi plin de râvnă dar, și pocăiește-te! ... Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate!” (Apocalipsa 3:19b; 22:14)

-Să perseverăm în sfințenie. Zice Cuvântul: „... cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană, Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe!” Petru, cel dintâi dintre ucenicii Domnului, spune: „purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu.”(Apocalipsa 22:11b; 2 Petru 3:11-12)

-Deasemeni, Biblia spune: „bucurați-vă, tremurând.” (Psalmul 2:11) În contextul revelației apocaliptice asta înseamnă se ne bucurăm că „lumea”, acestui sistem ostil lui Dumnezeu, va fi nimicită, iar locul îi va fi luat de Împărăția lui Dumnezeu. Pe de altă parte să empatizăm cu cei care vor fi nimiciți. În repetate rânduri întâlnim în Apocalipsa expresia: „Vai!” Lui Dumnezeu nu-i face plăcere să nimicească. Uitați-vă la lacrimile vărsate de Domnul Isus privind Ierusalimul. Deci, să ne bucurăm că vine Împărăția, să plângem pentru cei ce pier.

-Ca și popor al Domnului să proclamăm, să strigăm: „Maranata!” Revelația apocaliptică se încheie cu aceste cuvinte: „Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!” Și cine aude să zică: „Vino~_!"&~Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:17,20)

VI. MIELUL LUI DUMNEZEU

„Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul Domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.” (Apocalipsa 17:14)

Numele unei persoane este foarte important. Numele îl identifică pe un om, în timp ajungând să-l definească. Ne sunt dragi propriile nume, tresăltăm când le auzim rostite, le apărăm când sunt disprețuite.

Astăzi, atunci când părinții dau nume odraslelor lor, prevalează fonetica: să sune bine. În Israel însă, de multe ori numele unei persoane avea o semnificație deosebită: Moise – scos; Solomon – din rădăcina cuvântului Shalom; Daniel – Dumnezeu este Judecătorul meu. La fel stau lucrurile și cu Isus din Nazaret. Lui Iosif îngerul i-a spus: „... și-i vei pune numele Isus”, de ce? : „pentru că El v-a mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. (Matei 1:21) Isus este traducerea cuvântului ebraic Iosua (Yeșua) care însemnează Dumnezeu mântuiește.

În Evanghelii Îl întâlnim pe Isus numit în multe feluri. Contemporanii îl strigau cel mai adesea ”Învățătorule”, probabil din pricina faptului că vreme de mai bine de 3 ani principala Lui ocupație a fost aceea de predicator. Cu privire la Sine, Isus s-a numit cel mai adesea ”Fiul omului”, expresia are rădăcini în revelația primită de profetul Daniel în Daniel 7:13 – 14. În timp a fost consacrat Numele „Domnul Isus Hristos”. Domnul exprimă divinitatea, Hristos (Mesia) lucrarea de mântuire; Isus este numele uman, care și el, cum am văzut, are legătură cu lucrarea de mântuire (salvare) a păcătoșilor.

Cum spuneam, Domnul Isus are foarte multe nume în Sfânta Scriptură. Unul din numele cu semnificația cea mai profundă este „ Miel sau Mielul”. Biblia spune că, „Ioan (Botezătorul) a văzut pe Isus venind la el, și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29; 36) Evident, numele nu este dat la întâmplare, ci vorbește despre lucrarea de ispășire făcută de Fiul lui Dumnezeu la Golgota, acolo unde Domnul și-a vărsat sângele pentru iertarea noastră. Apostolul Petru spune: „... nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau aur, ați fost răscumpărați din felul deșart de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană”. (1Petru 1:18-20)

În viața evreului evlavios mielul de jertfă era un lucru foarte prețios. Legea mozaică le cerea să-și amintească permanent de ieșirea părinților lor din robia egipteană și cum în noaptea în care au ieșit au fost izbăviți de îngerul morții prin sângele câte unui miel, sânge care a fost pus pe tocul ușilor unde locuiau. Mereu legea le amintea că în noaptea aceea, cu sângele mielului pascal, Domnul i-a ”cumpărat” pe evrei pentru Sine. (Exodul 12 - 14)

Mai apoi, Legea Domnului reglementa foarte precis practica jertfelor, care în principiu erau mijloace prin care sângele animalelor producea ispășire, iertare prin înlocuire (substituire), eliberare de păcat. La Cortul Întâlnirii și mai apoi la Templul de la Ierusalim era o întreagă industrie legată de jertfe. Se spune că la marile sărbători apa Pârâului Ghedron, care curgea pe lângă Ierusalim, era roșie de cantitate de sânge care se vărsa în el, căci sute de mii de oameni veneau la Templu să-și aducă jertfele, și în felul acesta să obțină iertarea lui Dumnezeu.

Iată că într-o zi, MINUNE, vine și Dumnezeu la Ierusalim să aducă o jertfă, și nu o jertfă de animale, ci să se jertfească pe Sine. De altfel toate jertfele de până atunci prefigurau, indicau spre această jertfă ultimă, unică, superioară și suficientă:

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, și a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică. Căci, dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropită peste cei întinați, îi sfințește și le aduce curățarea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăța cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui Viu! ... la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:11-14; 26b)

Întrebare: Cunoști istoria patimilor lui Isus? ... Înțelegi semnificația suferințelor Domnului? ... A murit Hristos și pentru tine? ... Te bucuri de iertarea lui Dumnezeu? ...

STUDIU DE CAZ:

Numele „Miel” sau „Mielul” este de departe cel mai des întâlnit în cartea Apocalipsa (34 de ori).

Exemple: Apocalipsa 5:6, „Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut șezând în picioare un Miel, Părea junghiat, și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” /// Apocalipsa 6:12, „Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată ca s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, ... ” /// Apocalipsa 14:1. „Apoi m-am uitat, și iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; și împreună cu El, stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scrise pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său”.

Este un lucru uimitor că în profețiile care vorbesc despre judecata lumii, Domnul să fie identificat cu un Miel și nu cu un Leu, de pildă! De ce? ...

Probabil că în felul acesta cerul dorește să ne conștientizeze cu privire la modul în care și-a câștigat Domnul Isus dreptul de a judeca lumea. Datorită faptului că a murit pentru iertarea omului, are și dreptul moral să-i ceară socoteală acestuia.

Filipeni 2, cu 7- 10, spune: „ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. ” /// Evrei 2, cu 9, spune: „Dar pe Acela care a fost făcut "pentru puțină vreme mai prejos decât îngerii", adică pe Isus, Il vedem "încununat cu slavă și cu cinste" din pricina morții pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți.” /// Apocalipsa 5, cu 9 - 10, spune: „Si cântau o cântare nouă și ziceau: "Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!"

Pe vremea prezenței fizice a Domnului Isus printre noi au fost destui care s-au poticnit cu privire la identitatea Lui, dovadă că l-au condamnat la moarte. De-a lungul timpului, până astăzi, mulți s-au purtat ca vrășmași ai Crucii, chiar creștini, s-au dovedit a nu înțelege pe deplin semnificația jertfei lui Hristos. În zilele din urmă forțe diabolice se vor aduna pentru a-l birui pe Mielul lui Dumnezeu. (Apocalipsa 16:12 – 16)

Satana, Balaurul cel vechi, îi va aduna toți supușii (... ) într-o ultimă încercare de a-l învinge pe Domnul Isus, însă nu vor reuși. Cartea Apocalipsa, mai întâi și mai presus de orice, proclamă biruința Domnului asupra răului.

Apocalipsa, la 17, cu 13 și 14, spune: „Toți au același gând, și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul Domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui”. Aleluia!

În Ziua când se va arăta Domnul Isus în toată gloria, balaurul (Satan), fiara (probabil Imperiul roman) și liderul mondial (Antihrist), împreună cu toți liderii lumii, se vor uni la Armaghedon într-o ultimă încercare de a-L înfrânge pe Mielul lui Dumnezeu.

Cea din urmă ispravă a Trioului demonic va fi să se războiască împotriva Mielului. Apocalipsa ne spune că Mielul îi va birui”. Și ne spune și de ce? „Pentru că El este Domnul Domnilor și Împăratul împăraților”. În Apocalipsa 16, la 22 este prezentată biruința Mielului. Cu adevărat, toate zvârcolirile balaurului, de la Golgota încoace, sunt zvârcolirile unui vrăjmaș biruit.

Mielul iese victorios în lupta cosmică și universală cu răul. . . Și cei care sunt cu El deasemeni... Deci, suflete, ești cu Mielul lui Dumnezeu? ... Dacă nu, cu cine? ...

Un lucru te șochează studiind profețiile Apocalipsei. Toate aceste evenimente grozave vin peste omenire la comanda Mielului. Cei care am fost învățați despre dragostea lui Dumnezeu s-ar putea să fim șocați studiind profețiile Apocalipsei. Cum, Mielul lui Dumnezeu să procedeze în felul acesta? Uităm însă adesea că Isus este nu numai Mântuitor ci și Judecător, iar textele biblice sunt nenumărate în a ne preciza, în a ne avertiza, în privința acestui adevăr dumnezeiesc. (Exemple: Matei 3:11-12; Ioan 5:22; Faptele Apostolilor 17:31)

Tot mai multe voci din afara religiei, ne spun că omul și planeta pe care locuiește sunt în pericol. Unii au mers până într-acolo încât au închipuit un ceas apocaliptic. Aceștia susțin că este ora doisprăzece fără câteva minute, ceea ce vrea să spună că sfârșitul actualei civilizații este foarte foarte aproape. Pe de altă parte vedem că Scriptura anticipează o perioadă de criză majoră care va culmina cu distrugerea actualei ordini mondiale.

În contextul acesta se nasc câteva întrebări: Ce este de făcut? Este inevitabil sfârșitul? Se mai poate face ceva pentru îndreptare? Cum se va termina totul? Unde este Dumnezeu? ...

Întotdeauna se pot îndrepta lucrurile. Istoria lui Israel este pilduitoare. Când evreii o luau razna, Domnul le trimitea profeți să-i avertizeze, după care aștepta să vadă care va fi răspunsul. Dacă evreul se întorcea la calea lui Dumnezeu, Acesta renunța la judecată. Chiar și atunci când Atotputernicul era nevoit să recurgă la disciplinare, o făcea cu moderație și secvențial, așteptând mereu o îndreptare. Cartea judecători este poate cel mai bun exemplu al dragostei divine care disciplinează. Cu popoarele lumii Dumnezeu a lucrat după același tipar, cel mai plastic exemplu îl avem în istoria asirienilor și a capitalei lor Ninive.

Cu privire la vremurile din urmă, lucrurile vor sta la fel. Observăm că după câte o serie de judecăți, Cuvântul Domnului constată cu amărăciune că oamenii tot nu s-au păcăit de relele lor. Remarcile sunt făcute ca și când Dumnezeu în mijlocul disciplinării așteaptă un semn de îndreptare. Dacă acest semn nu vine, judecăți încă și mai teribile vor urma, până la nimicire.

Deci, sfârșitul așa cum este prezentat în Apocalipsa, este o fatalitate? Adică, judecata este prestabilită, iar istoria se îndreaptă implacabil spre un deznodământ dramatic? Așa cum ni se descoperă Dumnezeu pe parcursul întregii revelații putem spune că profeția apocaliptită este, poate, mai întâi un avertisment, care izvorăște din preștiința și dragostea Celui Atotputernic. Un avertisment în care ni se spune că, dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu, se vor întâmpla următoarele lucruri.

În subconștientul nostru, atunci când ne gândim la profeție, ne gândim la faptul că ele au legătură cu prezicerea viitorului. Scopul profeției era (este) în primul rând unul didactic. Profeții aveau chemarea de ai avertiza pe oameni cu privire la căile lor rele. Aceste avertismente descriau binecuvântările de care s-ar fi bucurat dacă dădeau ascultare mesajului, dar și nenorocirile dacă nu țineau cont de ele. (Ieremia 25:4-6; Deuteronom 30:1-20)

Există o întreagă literatură apocaliptică inspirată de situația dramatică în care se află Terra și omul. Eroi de tot felul sunt imaginați ca și salvatori; în fața calamităților venite din cosmos sau rezultat al activității nesăbuite a omului, în fața câte unei învazii venite din partea unor făpturi malefice subpământene sau extratereste, în fața câte unei tiranii mondiale puse pe rele. Realitatea este că numai pocăința, întoarcerea la adevăratul Dumnezeu și renunțarea la păcat, îl poate salva pe om. (Vezi cazul Ninive!)

Putem fi siguri că Domnul este o Persoană empatică și nu disciplinează cu plăcere. „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ți fac ca Admei? Cum să te fac ca Țeboimul? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!” exclamă la un moment dat Dumnezeu cu privire la Israel, care, printr-un comportament deviant, cerea să fie pedepsit. (Osea 11:8) Nici un părinte sănătos nu se bucură atunci când trebuie să-și disciplineze copilul, nici un stat nu se laudă cu câți întemnițați are. Dumnezeu recurge la măsuri extreme, în situații extreme, atunci când nu se mai poate altfel, atunci când viața și lumea sunt în pericol.

Da, omul și planeta peste care Creatorul l-a făcut stăpân, sunt în pericol! Super-eroul care îi va salva, și pe unul și pe altul, este Dumnezeu Însuși. Slavă Lui! El, în preștiința Lui, a conceput un plan încă din veșnicie, și cu resursele Sale nelimitate, va urmări să fie dus la bun sfârșit, căci este scris: „Eu veghez”, zice Domnul, „asupra Cuvântului Meu, ca să-L împlinesc”, și, „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. ( Ieremia 1:12; Matei 24:34)

Concluzionând, Apocalipsa, în profețiile sale, anticipează o degradare a vieții spirituale în zilele din urmă, un timp de delir al răului pe pământ. În același timp descoperirea proclamă biruința justiției divine și triunful binelui sub conducerea Mielului lui Dumnezeu, care este Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților. Restul, sunt detalii! ...

VII. UN CER NOU ȘI UN PĂMÂNT NOU.

După înălțarea și proslăvirea Domnului Isus, Acesta a primit din partea lui Dumnezeu Tatăl mai multe lucruri pentru Biserici, printre acestea se numără Descoperirea lucrurilor care urmau să se întâmple.

Pentru mulți Apocalipsa este o carte inaccesibilă și inabordabilă, de care nu este bine să te atingi. Unii se feresc să o folosească, sau cel mult se rezumă la sensul moral pe care îl oferă. Alții în schimb au ajunsă să construiască tot felul de scheme istorice, convinși fiind că deacum știu cum și ce va fi în amănunt cu viitorul.

„Apocalipsa” este un cuvânt grecesc și însemnează „descoperire”. Deci, cele notate în ultima carte a Bibliei ne-au fost transmise ca să cunoaștem. În sensul acesta este proclamată și o fericire pentru cei care o citesc, caută să o înțeleagă, și păzesc lucrurile scrise în ea. Este adevărat că Dumnezeu ne face descoperit viitorul parțial și într-un limbaj profetic, de aceea este nevoie de a cunoaște întreaga revelație biblică, căci Scriptura se tălmăcește cu Scriptura, este nevoie și de iluminarea Duhului Sfânt pentru a înțelege cele transmise.

Pentru că repetiția este mama învățăturii, ne spun dascălii, permiteți un scurt rezumat înainte de a începe ultimul capitol.

În Cartea Apocalipsa, cuvintele de introducere, avem o prezentare a lui Isus Hristos proslăvit, care transmite prin apostolul Ioan șapte mesaje distincte, către șapte slujitori și bisericile lor din Asia Mică. După aceste „mesaje bisericești” deosebit de valoroase, începând cu capitolul patru scena se mută în cer, unde avem mai întâi prezentată Sala tronului și pe Dumnezeu Atotputernicul, capitolul următor proclamând vrednicia unică a lui Isus Hristos în a executa judecata divină asupra societății umane decadente.

Cu capitolul șase începe partea profetică a cărții Apocalipsa. Aici Mielul, Domnul Isus Hristos, rupe cele șapte sigilii ale cărții primite din mâna lui Dumnezeu, fiecare rupere declanșând câte un eveniment deosebit. Am tras concluzia că aceste evenimente debutează cu renașterea națională a țării lui Israel, și sunt evenimente pregătitoare în vederea declanșării judecății divine. Tot în contextul acesta avem o primă paranteză (capitolul 7) în care ne este prezentată dragostea protectoare a Domnului în judecată față de cele două ramuri ale poporului lui Dumnezeu; Israel și Biserica.

Capitolul opt debutează cu o tăcere cerească de aproape jumătate de ceas. Această pauză corespunde unui timp scurt din istorie în care i se permite răului să atingă vârful, așa cum vedem descris în capitolele următoare, îndreptățind din plin judecata ce va urma.

Cele șapte trâmbițe, capitolele opt și nouă, precum și cele șapte urgii, capitolul 16, ne prezintă judecată lui Dumnezeu asupra lumii de astăzi, judecată care culminează cu războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic de la Armaghedon, moment în care Hristos se va arăta în toată gloria, nimicind pe potrivnicii Lui și instaurând Împărăția mesianică pe pământ.

În lecțiile precedente am aruncat o privire introductivă asupra tuturor acestor evenimete. Acum am ajuns la final, nu putem însă încheia fără să luăm aminte la ultimile revelații din cartea Apocalipsa, acolo unde ni se prezintă ce se va întâmpla după Armaghedon, până în ziua veșniciei.

MILENIUL

Capitolul nouăsprăzece debutează cu un „Aleluia” în care este proclamată suveranitatea lui Dumnezeu, după care este prezentată venirea în glorie pe pământ a Domnul Isus, care are aici mai multe nume: Cel credincios, Cel adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu, Împăratul împăraților și Domnul domnilor.

Fiara (ultimul imperiu mondial după profețiile lui Daniel) și împărații pământului cu oștile lor vor fi adunate la Armaghedon (Valea lui Iosafat, după profetul Ioel) să facă război cu Domnul Isus și cu oastea Lui. Cuvântul Domnului anticipează: „Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos (Antihristul), care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgea pe cei ce primiseră semnul fiarei, și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă... Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ținea în mână cheile Adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a legat în Adânc, l-a închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme” (Apocalipsa 19:20 – 20:3)

Așa dar, la revenirea în glorie a lui Hristos, Treimea satanică care inspiră și controlează lumea va fi destructurată. Prorocul mincinos (Antihristul, liderul mondial) va fi aruncat direct în iad, la fel și Fiara care se află în spatele ultimului imperiu lumesc. Satana pe de altă parte va fi prins, legat și aruncat în Adânc vreme de un mileniu. Din momentul acesta oamenii care vor supraviețui, precum și cei care se vor naște deacum înainte, se vor bucura de pace într-un ev misianic. Atunci se vor împlini cuvintele profetului care spune: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt”. Atunci, la descoperirea copiilor lui Dumnezeu, se va împlini așteptata izbăvire din robia stricăciunii a întregii naturi. (Isaia 65:25; Romani 8:19-21)

Dați-mi voie să împărtășesc cu dumneavoatră, în două-trei fraze, cum văd eu pământul și viața în Mileniu. Mai întâi, cred că fața planetei noastre va fi cu totul alta decât este astăzi. Convingerea mea este că natura va fi adusă la stadiul prediluvian, în care munții înalți și mările întinse nu vor mai fi. Cu privire la societate, cred deasemenea că lumea în sensul în care o cunoaștem, cultura, politica, știința, tehnologia și întreaga industrie pe care o generează, vor dispărea în bună măsură, societatea re-devenind una agrară. Religia va fi una singură pe tot pământul, și îl va avea în centru pe Isus Hristos și Ierusalimul. De altfel, oamenii în generația supraviețuitorilor vor fi foarte puțini și aleși. Starea spirituală a omului, precum și atmosfera din relațiile interumane, în cuida unui regres tehnologic evident, va fi una de bunăstare și de pace, pace care va fi insuflată de Duhul Sfânt. O lume fără presiune malefică, fără practici demonice, fără înșelăciuni satanice. Mileniul va fi un timp de odihnă pentru natură și pentru om, sabatul ce nu l-au avut vreme de șase mii de ani. C. S. Lewis în ficțiunea „Departe de planeta tăcută” îți îmaginează cum va fi viața și mai ales relațiile dintre oameni, dintre oameni și îngeri, în lumea viitoare de pe pământ.

Mulți creștini se îndoisesc, sau sunt cel puțini sceptici, de existența în viitor a unui Mileni, de existența unui ev mesianic pe pământ înainte de starea eternă. Referințele biblice sunt așa de numeroase și de clare însă, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, încânt oricine crede în inspirația totală a Scripturii este constrâns să admită că va fi nu Mileniu de pace pe actualul pământ. Iată câteva referințe pentru cei care doresc să aprofundeze tema: Psalmul 2 și 72; Isaia 2:2-4; Daniel 2:31-45; Zaharia 14; Matei 24 și 25; Luca 1:32-33; 2Timotei 2:12^a; Apocalipsa 5:10,12:5. Și desigur Apocalipsa 19 și 20, capitole care vorbesc cât se poate de explicit despre revenirea Domnului Isus înainte de mileniu și înstaurarea unei împărății mesianice pe pământ vreme de o mie de ani.

FINALUL

Următorul pasaj trebuie citit în întregime și cu atenție:

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde sunt fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morții, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20:7-15)

Deci, înțelegem din Cuvântul Domnului că, la sfârșitul celor o mie de ani Satana va ieși din ”arestul preventiv” în care a fost ținut, și i se va permite o ultimă rebeliune, care se va termina cu aruncarea lui în iazul de foc. În urmă va avea loc judecata de la marele tron alb, judecata finală, cu care se termină povestea acestui univers, univers care va fi înlocuit de un cer și un pământ nou în care oamenii vor locui cu Dumnezeu. Trei sublinieri necesare:

SATANA

Legat de Potrivnicul: te întrebi firește; de ce fiara și prorocul mincinos au fost aruncați în iazul de foc după Armaghedon, iar Satana a fost doar închis temporar în Adânc, permițândui-se să apară la sfârșitul lumii din nou?

Trebuie să fim onești și să admitem că nu știm care este rațiunea, putem cel mult presupune. Am auzit cărturari care spuneau că, întrucât generația mileniului nu va avea parte de încercările și ispitele de care toate celelalte generații au avut parte, trebuie ca și această generație din urmă să fie testată.

Evenimente îndepărtate și greu de înțeles!

Personal cred că prezența lui Satan pe scena sfârșitului lumii are legătură cu Genesa 1, cu 2. Aici ni se spune că la început pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric. Deci, înainte de a fi prima zi a creației în care Dumnezeu a făcut lumina, pământul era deja, și era pustiu și rece, gol și în întuneric. Unii comentatori biblici cred că situația în care a ajuns pământul este legată de rebeliunea satanică care a avut loc înainte de cele șase zile ale creației, zile care sunt de fapt o recreere, o readucere la ordine și viață a ceea ce a fost distrus de Satana. Îmi pot imagina că justiția divină cere prezența fizică a lui Satana pe pământul pe care la nenorocit în ziua în care focul judecății va pune capăt acestui univers compromis.

CARTEA VIEȚII

După anihilarea definitivă a răului și îndepărtarea acestui univers, Apocalipsa ne spune că va avea loc judecata finală. Toți morții vor învia fără excepție și vor fi aduși în fața scaunului de judecată. Este scris că vor fi deschise niște cărți, printre care se va afla și cartea vieții. Oamenii vor fi judecați după faptele notate în aceste cărți.

Un amănunt esențial: oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc.

Oricine are o minimă cultură biblică a auzit, a citit, despre Cartea Vieții. Atât în Vechiul cât și în Noul Testament se vorbește despre o carte deosebită în care sunt scriși oamenii. Cu privire la această Carte există mult ”folclor”. De aceea să ne aplecăm asupra literei Scripturii pentru a afla ce ne spune despre Cartea Vieții.

În Biblie ni se spune că în ceruri există „niște cărți” - Daniel 7:10; Apocalipsa 20:12. // Există însă și o Carte deosebită, unică. Cartea despre care vorbim are mai multe denumiri: Cartea Vieţii (Apocalipsa: 20:12,17:8; 3:5; Psalmul 69:28; Filipeni 4:3); Cartea Vieții Mielului (Apocalipsa 21:27; 13:8); Cartea Ta (Exodul 32:32,33; Psalmii 139:16). // Cartea Vieții Îl are ca și autor pe Dumnezeu Însuși. Moise spune cu referire la Dumnezeu: „... cartea Ta, pe care ai scris-o!”; iar Apostolul Pavel făcând referire la aceeași Carte scrie: „... Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu”. (Exodul 32:32; Evei 12:23) // Data scrierii acestei cărți este; „de la întemeierea lumii”. (Apoc. 13:8) // Psalmistul David, care era un proroc, crede că în cartea lui Dumnezeu erau scrise toate zilele care-i erau rânduite, mai întâi de a fi fost vreuna din ele. (Psalmul 139:16) // Deasemeni, Biblia ne lasă să înțelegem că nu toți oamenii, „locuitorii pământului”, sunt scriși în Cartea Vieții: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia a căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului care a fost junghiat.” (Apocalipsa 13:8; 17:8) // Pe parcursul vieții unui om scris în Cartea Vieții poate avea loc ștergerea numelui său. Aceasta apare foarte clar din chiar cuvintele Domnului: „Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela Îl voi șterge din cartea Mea”, și, „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge niciodată numele din Cartea vieții... ” (Exodul 32:33; Apocalipsa 3:5) // Trebuie spus deasemeni, Cartea Vieții are un rol foarte important în Ziua judecății. Doar cei găsiți scriși în ea vor ajunge în Rai, cei a căror nume va lipsi vor merge în pedeapsă veșnică. (Apocalipsa 20:12; 21:27) // Personal, am o imaginație foarte bogată, și cred că și tu, cel care citești aceste rânduri. Cu privire la viață și la lucrarea lui Dumnezeu ne putem imagina foarte multe lucruri, însă pentru a nu greși trebuie să rămânem la ceea ce ne-a fost descoperit; să nu trecem peste ce este scris. (1Cor. 4:6) Prejudecățile au prostul obicei de a deforma realitatea și adevărul.

Naturală întrebarea: Cum ști dacă numele cuiva este scris în Cartea Vieții?

Nu există un răspuns direct și personal, dar poți afla răspunsuri la această preocupare legitimă observând ce se spune despre oameni în contextul în care este amintită Cartea Vieții. Oamenii care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu; cei care se închină Fiarei; care trăiesc în toate spurcăciunile și în minciună; nu sunt scriși în Cartea Vieții, sau sunt scriși dar vor fi șterși. (Exodul 32:33; Apocalipsa 13:8,21:27) Tot în felul acesta înțelegem că; lucrătorii Evangheliei, cel care își identifică viața cu Hristos și lucrarea Lui; cel ce va birui răul și păcatul; cei care nu se închină celui rău și nu se miră de lucrarea lui; sunt scriși în Cartea Vieții, iar numele lor nu va fi șters niciodată. (Luca 10:20; Filipeni 4:3; Luca 22:28-30; Apocalipsa 3:5,13:8,17:8)

IADUL

„... Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20:14-15)

Doctor Lester Sumrall a primit de la Dumnezeu o viziune în care a văzut toată omenirea mergând pe o șosea foarte lungă și lată:

„Dumnezeu m-a ridicat până am ajuns într-un punct de unde vedeam dedesuptul meu, mulțimea nesfârșită de oameni, întreaga omenire. Apoi m-a purtat până departe, spre capătul șoselei și am văzut că aceasta se sfârșea brusc, la gura unei prăpăstii. Când m-am uitat mai bine, am observat că prăpastia era de fapt un infern atât de adânc, că nu i se vedea fundul. Când procesiunea aceea interminabilă de făpturi umane a ajuns la capătul șoselei, s-a prăbușit toată în veșnicie. Când s-au apropiat de gura prăpastiei și au văzut ce soartă îi așteaptă, oamenii au fost cuprinși de disperare și încercau zadarnic să reziste presiunii covârșitoare a celor care veneau din urmă. Teribilul șuvoi al omenirii i-a împins însă peste marginea abisului, pentru totdeauna. Dumnezeu mi-a deschis atunci urechile ca să aud țipetele sufletelor osândite, ce se cufundau în adâncurile iadului... și le vedeam chipurile schimonosite de teroare. Brațele lor biciuiau bezmetec aerul, încercând să se agațe de orice.” ( Cartea, 23 minute în Iad)

Poate exista un așa loc? Mulți se îndoiesc de faptul că ar exista un iad? Pentru unii bunătatea lui Dumnezeu face imposibilă existența unei temnițe veșnice în care cei răi să fie pedepsiți. Dar, își poate imagina cineva o societate fără legi, fără justiție, și fără temnițe pentru cei răi? Bineînțeles că nu! Noi îi sancționăm cu amendă pe cei care comit contravenții, îi condamnăm pe cei care săvârșesc infracțiuni la pușcărie, ba chiar, îi osândim la moarte pe cei care comit fapte extrem de grave. Înțelegem că o lume anarhică, fără o minimă ordine și disciplină, nu poate supraviețui. Atunci de ce ar fi i-logic ca Dumnezeu să aibă în eternitate un loc în care să fie izolate sufletele veșnice care au dovedit inapetit pentru ordinea divină? Da, Dumnezeu este bun și iubitor, dar este în același timp și perfec. Este suficient să privim la ordinea din universul material, ordine care-l uimește pe savantul ce încearcă să înțeleagă lumea și viața. Putem fi siguri că la fel stau lucrurile la Dumnezeu și în universul personal.

Iadul – închisoarea lui Dumnezeu există! Logica o cere, iar Scriptura o afirmă. Mai mult de 150 de pasaje și versete din Biblie vorbesc, ca o avertizare, despre Iad. Astfel, înțelegem din Cuvântul Domnului, Iadul (Gheena) este un loc de pedepsire a celor răi prin tot felul de chinuri (munci). În Iad nu există, milă, mângâiere, apă, lumină, odihnă, și nici speranță. Dante a descris foarte plastic această realitate în Divina Comedie atunci când și-a imaginat că deasupra porții infernului sunt scrise cuvintele; „Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate. ” (Lăsați orice speranță, voi cei care intrați). De remarcat că inițial acest loc teribil nu a fost creat pentru oameni, ci pentru Satan și îngerii lui. Omul a fost creat pentru Dumnezeu, însă păcatul îi transformă pe oameni în copii ai mâniei. Asocierea omului cu cel Rău în răzvrătire (păcat) face ca soarta lor să fie aceeași.

Spre deosebire de îngerii căzuți, pentru oameni există o veste bună. Versetul de aur al Bibliei spune: „Fiincă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3:16) Acum două mii de ani Dumnezeu a adus o Jertfă, pe Sine Însuși, pentru iertarea omului vinovat. Oricine vrea să fie absolvit de condamnarea iadului trebuie să vină la Dumnezeu, să se pocăiască de păcatele sale, și să se încreadă în Hristos care a murit pentru iertarea lui. Scriptura spune că dacă nu a venit până acum Judecata lui Dumnezeu peste generația aceasta, nu a venit pentru că Domnul are o îndelungă răbdare pentru voi (noi), și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. (2Petru 3:9) Cei care resping oferta de pace a lui Dumnezeu prin Isus Hristos vor avea soarta fățarnicilor; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. (Matei 24:51)

UN CER NOU ȘI UN PĂMÂNT NOU

Ultimele două capitole din Apocalipsa ne prezintă o imagine binecuvântată a lumii noi, a veșniciei, unde oamenii mântuiți vor locui în cortul lui Dumnezeu, și unde nu va mai fi lacrimă, moarte, durere, întuneric. Această ultimă descoperire încheie magistral nu numai profețiile apocaliptice, dar încheie într-un mod deosebit întreaga Scriptură. Biblia începe prin a ne prezenta modul în care oamenii au pierdut Edenul, și se încheie cu oamenii care, prin Isus Salvatorul, Mielul lui Dumnezeu, au regăsit Raiul. În felul acesta povestea este completă. Dumnezeu și binele triumfă. Aleluia!

Trist este că astăzi oamenii dovedesc aceeași necredință cu privire la Rai, ca și cu privire la Iad, privându-se în felul acesta de bucuria ce o poate aduce speranța. Poți întâlni chiar creștini care înaintea morții sunt nesiguri, speriați, temători. Ce ne împedică să avem bucuria mântuirii înaintea veșniciei? Oare faptul că nu suntem autentici, sau suntem cu inima împărțită, sau nu suntem spălați de păcate, sau suntem imaturi spiritual...

Doresc să închei această scurtă introducere în profeția apocaliptică slujindu-mă de cuvintele pastorului Viorel Candreanu, care într-o predică rostită înainte de a fi mutat la cer, cu harul ce i-a fost dat, ne vorbea într-un mod deosebit despre veșnicie și ce este de făcut.

„Unde îți vei petrece veșnicia? ... Știți ce m-a ajutat Biblia să înțeleg? Dumnezeu ne-a creat pe noi să nu petreacă veșnicia singur. Și apoi Dumnezeu a întocmit Ierusalimul ceresc, o minunăție de oraș, dincolo de mintea noastră... Domnul Isus a zis: „Mă duc în Ierusalimul ceresc să vă pregătesc la fiecare un loc, acolo unde voi petrece Eu veșnicia, să petreceți veșnicia împreună cu Mine”.

Acum ne uităm în seara aceasta la cortul acesta și ne zicem: „Doamne, o mie de oameni, două mii de oameni. Dar câți pocăiți or fi în lumea aceasta, dar câți or fi în celelalte generații; dar oare este loc pentru toți? Ucenicii gândeau și ei așa. Domnul Isus a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri”. Uitați-vă ce spune Cuvântul în seara aceasta: „A măsurat cetatea cu trestia, și a găsit aproape douăsprăzece mii de prăjini”. Cornilescu a luat un cuvânt din limba greacă, stadii. Stadia are vreo 186 de metri... Dacă calculăm cu stadii douăsprăzece mii, știți câtă lungime, lățime și înălțime are cetatea aceasta? Două mii patru sute de kilometri... Cetatea asta are douăsprăzece porți. Porțile acestea sunt de mărgăritar. Pe fiecare poartă scrie numele unei seminții. Interesant! Trei porți pe fiecare latură a cetății. Spunea fratele Wurmbrand așa: „Am stat de vorbă cu soția mea Sabina, și i-am spus: „Sabina, nu știu care dintre noi va muri primul. Dar dacă va fi ca Dumnezeu să ne despartă și unul din noi să plece, hotărâm de-acuma, când va fi intrarea în Ierusalimul ceresc și când vor intra toți cu năvală pe toate porțile, ca să nu ne rătăcim unul de altul, ne dăm întâlnire deacuma la Poarta lui Beniamin... ca să intrăm împreună în cetatea cerească.

Frații mei, în seara asta, aveți prieteni, aveți rudenii, vă dau un subiect de discuție. Hotărâți-vă poarta la care vă veți întâlni. Pentru că asta e cetatea noastră. Împreună cu Avraam, Isaac și Iacov, noi vom intra pe porți în cetate. Vom intra în cetate pe străzi de aur. Vom intra în cetatea aceea, să stăm la masă cu Domnul. Vom sta în cetate să mâncăm din pomul vieții, să bem din izvoarele vieții... Dacă te va întreba cineva: „Unde locuiești?” Tu îi vei răspunde: „Eu locuiesc pe stradă cu Domnul! Eu locuiesc în Ierusalimul ceresc~_!"&~Nu vor mai curge lacrimi, El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Moarte nu va mai fi, nu va fi tânguire, nu va fi durere, nu va fi necaz, nu va fi cancer, nu va fi ură, nu va fi ceartă, ... Slavă ție Doamne!

Frații mei, haideți în seara aceasta fiecare din noi să ne cercetăm. Pentru că nu degeaba stă un înger la fiecare poartă. El stă acolo pentru ca acolo să intre cine este vrednic. Și Cuvântul spune așa: „fricoșii, necredincioșii, scârboșii, ucigașii, curvarii, vrăjitorii, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul cu foc, care arde cu pucioasă în vecii vecilor”. Doamne ai milă! Doamne vrem să scăpăm! Doamne, viața care am dus-o până aici ne califică pentru foc, pentru iad, pentru durere, pentru necaz. Doamne, cei de făcut? Și auziți ce spune Scriptura: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!” În seara aceasta te poți spăla. Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, te poate spăla de toate păcatele tale... prin credință, cu pocăință să te învrednicești să intri în cetate... „Când voi intra pe a tale porți de aur, Ierusalime loc iubit și scump. Tot cerul fiva plin de osanale, spre slava Celui veșnic sfânt... ”

VIII. RĂPIREA BISERICII

„Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui... Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!”, și cine aude să zică: „Vino!”, și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată! ... Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:12,17, 20)

Lucian Boia este un istoric foarte frecventat astăzi. Una din teoriile domniei sale spune că, în privința viitorului nu se poate ști nimic cu precizie. Biblia nu este de acord cu această teză. Dumnezeu în bunătatea Sa nu și-a lăsat poporul în incertitudine cu privire la viitor. (1Tesaloniceni 4:13) Domnul ne-a vorbit despre revenirea Sa, despre învierea morților, despre judecata viitoare. Domnu Isus i-a asigurat pe ucenici că va reveni după ei pentru ai lua în cer. (Ioan 14:1-3) Unul dintre sutele de pasaje biblice care vorbește despre revenirea Fiului lui Dumnezeu folosește cuvântul răpire. Este vorba de 1Tesaloniceni 4:17 – “… vom fi răpiți…” DECI, CE ESTE RĂPIREA?

Răpirea este învățătura biblică potrivit căreia Biserica Domnului Isus, credincioșii născuți din nou, vor fi mutați dintr-o dată de pe pământ în cer ca să fie pentru totdeauna cu Domnul. Cuvântul răpire vine de la latinescul rapio, care înseamnă a apuca sau a smulge. Cuvântul grec pe care îl traduce este harpazo, care înseamnă a smulge sau a duce la sine. Termenul este folosit, de pildă, pentru a descrie felul în care Duhul Sfânt l-a dus pe Filip lângă Gaza și apoi l-a adus în Cezareea (Fp. 8:39) și pentru a descrie experianța lui Pavel de a fi dus în al treilea cer. (2Cor. 12:2-4) Astfel, fără îndoială, cuvântul răpiți folosit în 1Tesaloniceni 4:17 indică o mutare reală a oamenilor de pe pământ în cer. Răpire înseamnă a fi luat, în trup sau în duh, și dus dintr-un loc în altul pe pământ sau de pe pământ în cer.

Învățătura despre răpire este puternic discutată. Cei care contestă învățătura despre răpire aduc ca și argument faptul că mari teologi ai creștinătății nu au vorbit despre răpirea bisericii, învățătura fiind larg răspândită abia din sec. 19. Deasemeni, aceștia sunt de părere că referințele biblice despre răpire sunt puține și obscure. Acuzând și faptul că adepții teoriei răpirii în interpretatea pasajului biblic ignoră contextul și folosesc interpretarea literală. Deci, este învățătura despre răpire una profund biblică sau nu? Trebuie oare să credem în răpirea bisericii sau nu?

Trebuie spus mai întâi că răpirea în istoria biblică este un fenomen real. Iată câteva exemple: Luarea la cer a lui Enoh (Genesa 5:21-24) / Răpirea la cer a prorocului Ilie (2Împărați 2:1-14) / Desele răpiri ale prorocului Ezechiel (Ezechiel 3:12,14, 8:3,11:1,24, 43:5) / Înălțarea la cer a Domnului Isus (Marcu 16:19, Apoc. 12:5) / Răpirea evanghelistului Filip (Fp. 8:39) / Răpirea până la al treilea cer a Apostolului Pavel (2Cor. 12:2,4) / Răpirea în Duhul a Apostolului Ioan (Apocalipsa 4:2). Deasemeni, pe lângă întâmplările reale de răpire amintite mai sus, avem și cel puțin trei texte de învățătură în Noul Testament care ne îndreptățesc să credem că Răpirea Bisericii este o învățătură adevărată. Ioan 14:1-3 / 1Corinteni 15:51-54 / 1Tesaloniceni 4:13-18. Învățătura despre Răpire pe unii îi șochează, pe alți îi revoltă, unii însă sunt provocați să studieze Scriptura mai serios pentru a se convinge personal. Dacă credem că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu nu avem cum ignora ce spune despre Răpire. Fapt este că există o răpire și noi trebuie să ținem cont de realitatea ei.

Dacă așa stau lucrurile, CUM ȘI CÂND va avea loc răpirea? Pasajul biblic de la 1 Tesaloniceni 4:13 la 5:11 ne răspunde. (studiază-l personal) La întoarcerea lui Hristos, va fi un strigăt de comandă și sunetul trâmbiței lui Dumnezeu. În acel moment morții în Hristos, doar morți în Hristos, vor învia. Apoi, credincioșii în viață vor fi ridicați și duși înaintea Domnului fără a experimenta moartea fizică. Strângerea laolaltă va avea loc în nori, în văzduh, și va fi urmată de o eternitate cu Domnul. Răpirea va fi instantanee și completă. Toate mișcările amintite în Cuvântul Domnului despre Răpire se vor desfășura înstantaneu, nu treptat. Ambele grupări, și cei morți și cei vii în Hristos, vor experimenta schimbarea “într-o clipeală din ochi”. (1 Corinteni 15:52) Deasemeni, de remarcat că, toți credincioșii vor fi răpiți. Apostolul Pavel scrie corintenilor, care nu erau neapărat un etalon de comportare, “toți vom fi schimbați”, iar tesalonicenilor; “vom fi răpiți toți”. (1Cor. 15:51,1Tes. 4:17) Teoria răpirii parțiale nu este susținută de aceste texte fundamentale. Creștinii din lumea întreagă, indiferent de gruparea din care fac parte, cred că Fiul lui Dumnezeu se va întoarce. Ziua și ceasul revenirii este necunoscut – Matei 24:36. Apostolul Pavel vorbind despre ziua revenirii vorbește despre faptul că ea va fi surprinzătoare pentru popoarele lumii, nu și pentru biserică.

ILUSTRAȚIE: Se povestește că renumitul savant francez Blaise Pascal argumenta în fața scepticilor în favoarea răpirii celor credinciosi în felul următor: pe masa de lucru amesteca pilitură de fier cu nisip, după care întreba: „voi putea alege fierul de pământ?” Cei prezenți își arătau neîncrederea: „Nu se pot alege firele de pilitură din mulțimea nisipului!” În urmă Pascal apuca un magnet mare și-l trecea pe deasupra mesei. Numaidecât fierul era smuls, lipinduse de magnet. Atunci savantul exclama: „Așa va fi și la răpire!”

„Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, ceice locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți. Du-te, poporul meu, intră în odăița ta, și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va da sânge pe față, și nu va mai acoperi uciderile.” (Isaia 26:19-21)

În Apocalipsa 20 se vorbește despre un Mileniu, o perioadă de o mie de ani în care Satan va fi legat iar Hristos va domni pe pământ împreună cu sfinții. De cum este plasată revenirea Domnului față de Mileniu există:

-Pre-mileniști: susțin că revenire Domnului va avea loc înainte de Mileniu

-Post-mileniști: susțin că revenirea va avea loc după cei o mie de ani

-A-mileniști: susțin că nu există nici un mileniu.

A-mileniștii interpretează Apocalipsa spiritual. Pentru Post-mileniști și a-mileniști nu există o răpire, pentru ei revenirea lui Hristos este un eveniment unic care are loc la sfârșitul lumii când va avea loc învierea generală și judecata.

În PRE-MILENISM există 3 concepții majore date de timpul în care plasează Răpirea vizavi de ceea ce este numit Necazul cel Mare. Domnul Isus a introdus în discursul Său escatologic noțiunea de “necaz așa de mare” (Matei 24:21), noțiune întâlnită și în Apocalipsa 7:14. “Necazul cel mare” se crede că este un timp de mare mânie, mai întâi demonică, apoi divină, care se va abate asupra pământului înaintea reveniri Domnului și instaurarea Mileniului de pace. Pre-mileniști identifică Necazul cel Mare din Noul Testament cu cea de-a 70 săptămână din Daniel 9. Astfel se crede că durata necazului va fi de 7 ani.

Perioada Necazului cel Mare este numită în teologie Tribulație (lat. Tribulațio – zbucium, frământare, necaz).

Astfel avem:

-Pre-tribulaționiști: răpirea va avea loc îninte de Necazul cel Mare

-Mid-tribulaționiști: răpirea va avea loc la mijlocul necazului

-Post-tribulaționiști: răpirea va avea loc după Necazul cel Mare

Concluzionând, unii susțin că Biserica nu va trece prin Necazul cel Mare. Alții cred că Biserica va trece prin Necaz doar în parte, trei ani și jumătate, după care va fi răpită. Post-tribulaționiștii susțin că Biserica va trece prin Necazul cel Mare și va suporta persecuția satanică și judecata lui Dumnezeu. Pentru aceștia din urmă Răpirea celor credincioși și Revenirea în glorie Domnului Isus pentru judecată și instaurarea Mileniului vor avea loc simultan.

Acum, Biblia învăță că există o răpire a celor credincioși. Va fi Biserica Domnului răpită înainte de Necazul cel Mare, la mijlocul Necazului, sau după Necazul cel Mare? ... Personal înclin să cred că Biserica va fi răpită înaintea Judecății acestei societăți decadente. Timpul de Necaz va fi o perioadă de mare mânie. Apostolul Pavel în 1Tesaloniceni 5:9-10 spune că: “Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie…” Este afirmația Apostolului una izolată în Scriptură, sau există argumente solide în Scriptură să credem că Dumnezeu va scuti poporul Său de mânia viitoare?

Iată căteva: salvarea lui Noe de apele Potopului (Genesa 6:5-8), / smulgerea lui Lot din Sodoma înainte de nimicirea cetății (Genesa 18-19), / protejarea întâilor născuți ai lui Israel prin Mielul Pascal în Egipt (Exodul 12:1-13,23), / apostolul Petru amintind de aceste episoade glorioase la 2 Petru 2:9 scrie: “însemnează că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici…” / Isaia 26:2o-21 / Sfatul Domnului Isus din Luca 21:20-22, împlinit de creștin în anul 69 D. H. / 1 Tesaloniceni 5:9-10 / 2 Tesaloniceni 2:1-10 / Apocalipsa 3:10 / Absența Bisericii din Apocalipsa 4-19, unde Judecata actualei civilizații este descrisă cu multe amănunte.

Oricum, lucrul cel mai însemnat din toate cele amintite la capitilul acesta este faptul că, va fi o răpite a celor credincioși. Ea va fi următorul eveniment major din istorie. Răpirea nu va fi secretă ci publică. De ea vor avea parte toți credincioșii născuți din nou. Și da, cred, Răpirea va avea loc înainte de Necaz. De altfel, CARE POATE FI SCOPUL RĂPIRII? ... Îndrăznesc să spun că aceia care susțin faptul că Biserica va trece prin perioada de tribulații nu au înțeles bine ce înseamnă acest timp, pe de-o parte, și pe de altă parte, nici nu înțeleg îndeajuns inima Tatălui ceresc.

APLICAȚII: Să apreciem că Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric în ce privește viitorul / Să credem că Domnul Isus va reveni să-și ia credincioșii în slavă / Să ne bucurăm că cei care au adormit în Domnul nu sunt pierduți (“Mângăiați-vă” spune Scriptura) / Să mulțumim lui Dumnezeu pentru protecția Sa anticipată de Mânia viitoare / Să-L iubim pe Domnul Isus nu numai pentru că a murit pentru noi, ci și pentru că se va întoarce să ne i-a în slavă / Să ne întrebăm: sunt pregătit pentru revenirea Fiului lui Dumnezeu? Am mântuirea rezolvată? / Dacă răpirea Bisericii ar avea loc astăzi, sunt gata? / Mai sunt lucruri care trebuie puse la punct? ...

Studiind Cartea Apocalipsa am aflat multe lucruri deosebite care stau în față. Lucrul care trebuie să ne intereseze cel mai tare, înainte de orice eveniment aflat în viitor, este acela de a fi gata în momentul, în clipa, răpirii celor credincioși. Acel moment este atât e important că a fost supra-numit ”povara bisericii”.

Mântuitorul lumii vorbind despre semnele vremurilor din urmă și despre revenirea Sa în glorie, are o recomandare practică pentru ucenici: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru.” (Matei 24:42)

Învățătura aceasta cu privire la vehere o întâlnim în întreg Noul Testament.

Ce înseamnă ”a veghea”? A fi treaz, a fi atent la ceva, a sta de strajă, a supraveghea o activitate sau un obiectiv. Cei care se ocupă cu paza unor obiective, cei care au făcut de gardă în armată, cunosc semnificația practică a termenului. Chemarea biblică la veghere are legătură cu evenimentul revenirii Domnului Isus.

De ce trebuie vegheat?

1) Pentru că Domnul Isus va reveni cu siguranță. (Io. 14:3,1Tes. 416^a)

2) Pentru că nu este cunoscută data exactă a întoarcerii. (Mt. 24:36,44; Ap. 3:3)

3) Pentru a nu fi nepregătiți în ziua aceea. (Mt. 24:37-39)

4) Pentru a putea sta în picioare înaintea Fiului omului. (Lu. 21:34-36)

5) Pentru că la revenirea Domnului oamenii își vor primi plata pentru răul sau binele făcut. (Mt. 25:31-46)

Cum trebuie vecheat?

1) Prin rugăciune. (Marcu 13:33; 1Petru 4:7)

2) Să fim credincioși în lucrurile încredințate. (Matei 24:45-51)

3) Întărindu-ne duhovnicește mereu. (1Cor. 16:13)

4) Să nu dormim spiritual (1Tes. 5:6)

5) Păzindu-ne hainele. (Apoc. 16:15)

PILDA CELOR ZECE FECIOARE – Matei 25:1-13. (studiu de caz) În contextul în care Domnul vorbește despre revenirea Sa și nevoia de veghere, prezintă câteva pilde edificatoare. Una din acestea este Pilda celor zece fecioare, prin care ni se prezintă atitudinea corectă la revenirea Lui și ce se va întâmpla cu acea ocazie.

Așa dar; zece fecioare au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci au fost înțelepte pentru că împreună cu candele au luat și vase cu undelem de rezervă. Cele neînțelepte nu aveau undelemn rezărvă. Fiincă mirele zăbovea, au adormit toate cele zece. Pe la miezul nopții aud o strigare: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” Toate s-au sculat și au pregătit candelele. Surpriză însă, cele neînțelepte nu mai aveau undelemn. Cum cele înțelepte nu au vrut să le dea de frică să nu rămână și ele fără, cele neînțelepte au fost nevoite să se ducă la cei ce vindeau undelemn. Pe când erau ele plecate a venit mirele, cele ce erau gata au intrat în odaia de nuntă, după care s-a închis ușa. Mai apoi au revenit fecioarele neînțelepte. -„Doamne, deschide-ne!”, s-au apucat ele să strige la ușa închisă. Au fost însă refuzate.

Care să fie morala acestei Pilde? Nu trebuie să căutăm o semnificție aparte la fiecare cuvânt din Pildă, ci mai degrabă să căutăm a înțelege mesajul central transmis prin cuvintele pildei. Cred că accentul este pus pe timpul revenirii și felul în care ești găsit în momentul acela. Astfel, greșeala pe care au făcut-o fecioarele neînțelepte a fost că și-au părăsit locul și starea de veghe. Pentru că nu știm nici ziua nici ceasul în care va reveni Domnul Isus, este riscant ca și credincios, ca și credincioasă, să părăsești locul și starea de veghe chiar și pentru o zi, chiar și pentru un ceas. După cum era important în Vechiul Testament cum era găsit evreul în momentul morții (Ezechiel 18:23-28; 33:12-16), tot așa este important cum va fi găsit creștinul în momentul revenirii Fiului lui Dumnezeu. Deaceea spune Domnul în mod repetat: „Vegheați... Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului... Temeți-vă... Ce vă zic vouă, zic tuturor: „Vegheați!”

„Cum tremură-n mână săgeata,

în arc de viteaz vânător,

cum toamna-și adună cocoarele ceata,

fii gata, fii gata de zbor!

Te-așteaptă în slavă răsplata,

cununa de brav luptător.

Curând Salvatoru-Și recheamă armata;

fii gata, fii gata de zbor!

A P O C A L I P S A

introducere la profeții

------------------------------

comentariu de Ștefan Zambo

CUPRINS

I. Introducere

II. Pregătirea

III. Protecția

IV. Apogeul răului

V. Judecata actualei civilizații

VI. Mielul lui Dumnezeu

VII. Un cer nou și un pământ nou

VIII. Răpirea bicericii

I. INTRODUCERE

Apocalipsa, ultima carte din Biblie, este iubită, studiată, controversată, temută. Numai pronunțarea cuvântului Apocalipsa trezește fiori. Câți însă înțeleg corect mesajul cărții Apocalipsa?

Rândurile de mai jos sunt doar un comentariu care exprimă sincer lumina pe care o are autorul, și se dorește a fi o provocare la studiu biblic. De aceea invit pe cititor mai întâi să lectureze cu atenție și în duh de rugăciune ultima carte din Biblie, Apocalipsa lui Ioan, și abia apoi să treacă la eventualele comentarii.

Apocalipsa stârnește atitudini din cele mai diferite. Unii nu se ating de ea (în liturghia ortodoxă este singura carte din Biblie care lipsește), pe când alții au făcut o pasiune pentru cuvintele ei. Apocalipsa înseamnă „descoperire”, prin urmare nu este corect să o ignorăm. Dumnezeu a dat-o ca să arate, nu să ascundă, și cu atât mai puțin să încurce.

Apocalipsa, printre altele, începe cu proclamarea unei fericiri și se încheie cu enunțarea unui blestem. Capitolul 1, cu versetul 3, spune: „Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzește lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Cuvintele acestea au avut darul să-i încurajeze pe mulți să studieze și să proclame profeția apocaliptică. Pe de altă parte, capitolul 22, versetele 18 și 19, spun: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” Avertismentul acesta a fost suficient pentru a-i ține pe mulți departe de profeția apocaliptică, de teama de a nu intra sub incidența lui. Deci, cum trebuie privite lucrurile?

Cred cu umilință că acest avertisment din urmă îi vizează pe aceia care, în generația lui Ioan, aveau sarcina să copieze și să multiplice mesajul divin, pentru ca el să ajungă la toți destinatarii integru. Deasemeni, avertismentul îi vizează până astăzi pe toți copiștii, traducătorii și editorii care se ocupă de transmiterea mai departe a manuscrisului original. Cuvintele din Apocalipsa trebuie transmise cât mai fidel, fără adăugiri sau eliminări. Din nefericire, există o tendință în creștinismul contemporan de a elimina anumite porțiuni din Biblie pentru ca mesajul să se potrivească cultural cu gândirea omului ”modern”. Cei călăuziți de acest spirit elimină cartea Apocalipsa cu totul, privânduse de fericirile anticipate în ea.

Permiteți-mi să folosesc o ilustrație pentru a înțelege distanța dintre fericire și blestem, vizavi de cartea Apocalipsa. Imagineazăți că ești un vizitator într-un muzeu, sau chiar un ghid pentru vizitatori. Te afli în fața unei statui și în loc să o privești, să o înțelegi, să o explici, să o admiri de la distanță, te apropii și rupi o ureghe personajului imortalizat, că de, scluptorul a greșit când a pus-o; sau, scoți o cariocă și tragi o linie peste pictura ce o privești, căci spui tu, pictorul a uitat să o tragă. Înțelegi? ... Distanța dintre fericire și blestem este diferența dintre a privi, a studia, a admira, a proclama o operă de artă, și a o contesta, a o mutila, a o disprețui.

De-a lungul timpului profeția din Apocalipsa a fost interpretată în foarte multe feluri. Întrucât nu ne-a fost descoperit totul și deci ceea ce cunoaștem cunoaștem în parte, terenul profetic este în bună măsură un ținut greu de conturat, căci nimeni nu poate spune în totul cu exactitate când și cum se vor întâmpla lucrurile în zilele din urmă. Dar, faptul că ne putem forma propria înțelegere cu privire la cuvântul profetic, nu înseamnă deloc că în interpretarea ultimei cărți din Biblie ne putem permite a spune orice. Și cuvântul din Apocalipsa se supune acelorași reguli de interpretare hermeneutică ca toată Scriptura.

În contextul acesta trebuie spus că: (1) Cuvântul profetic și interpretarea lui nu mântuiesc, salvarea unui suflet vine doar prin Evanghelie și predicarea ei în puterea Duhului Sfânt; (2) profeția are însă un rol foarte important de avertizare și încurajare la care bine facem dacă luăm aminte. (1Corinteni 15:1-4; 2Petru 1:19)

Cuvântul ”apocalipsa” ne vine din limba greacă (apokalypsis), limba Noului Testament, și înseamnă ”descoperire, revelație”. În chiar primul pasaj al cărții ni se spune că, Apocalipsa este „descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan”. (Apocalipsa 1:1)

După înălțarea și proslăvirea Domnului nostru, Acesta a primit câteva lucruri de la Dumnezeu pentru poporul Domnului (robii Săi). Unul din aceste lucruri este revelarea lucrurilor viitoare (lucrurile care au să se întâmple). Domnul Isus deci, le-a transmis printr-un înger robul Său Ioan, care avea sarcina să le mărturisească Bisericii.

O PRECIZARE: Sunt destui aceia care vorbind despre Apocalipsa îi acordă un rol central lui Ioan, pe care unii îl identifică cu apostolul și evanghelistul Ioan, alții cu alte persoane. Pentru aceștia este foarte important autorul și stilul literal al scrierii cărții Apocalipsa. Ori, trebuie spus, autorul cărții nu este vreun notoriu scriitor antic, rafinat în scrierile apocaliptice. Dimpotrivă, îl vedem pe autor surprins, asemeni lui Moise, de chemarea de care are parte. În multe momente Ioan este speriat de ce vede, asemeni lui Daniel cu câteva veacuri în urmă. Prin urmare, nu autorul este central în Apocalipsa, ci Dumnezeu, care are inițiativa revelației, și care îl alege pe numitului Ioan și îi cere să scrie ce vede și ce aude, pentru a fi transmis mai departe.

Este important de precizat acest fapt pentru că sunt destui aceia care socotesc că în interpretarea mesajului din Apocalipsa trebuie ținut cont de stilul literal al scrierii. Pentru aceștia Apocalipsa este scrisă în limbaj specific și deci este plină de simboluri care trebuie interpretate în mod spiritual prin excelență. Ori, noi credem că autorul a notat cele văzute în mod cât se poate de normal, fără a căuta subtilități literale. Astfel, cele scrise trebuie înțelese literal până în punctul în care, logic, nu pot primi o înțelegere literală. Abia când una sau alta din afirmații depășesc posibilitatea de înțelegere firească, lucrurile trebuie să primească un sens spiritual. De altfel, ne întrebăm, cei care văd în Apocalipsa doar simboluri, alegorizând întreg mesajul cărții, pe ce bază o fac? ... Pe de altă parte, înțelegerea literală și interpretarea istorică are ca bază întregul context biblic.

Unii spun: Profeția din Apocalipsa nu este narațiune istorică și deci nu trebuie luată literalmente. Este doar simbol și metaforă. Întrebăm: Dacă profețiile din Daniel, profeții care folosesc în bună măsură un limbaj asemănător celui din Apocalipsa, și-au găsit împlinirea în istorie, de ce nu este posibil să fie la fel cu profețiile din ultima carte a Bibliei?

Nu credem că Ioan a fost vreun Homer sau Vergilius al literaturii apocaliptice, care a meșteșugit îndelung o operă literală extrem de structurată, înțeleasă doar de cei inițiați, ci credem că Ioan a fost un simplu copist, unul care, plin de frică, a notat cât se poate de fidel ce a văzut și a auzit, pentru a fi transmis oamenilor cu o judecată normală. Punct!

APOCALIPSA, capitolele 1-5

După versetele de introducere în care ni se prezintă expeditorul, destinatarii, scopul și subiectul, ne este prezentat Fiul lui Dumnezeu proslăvit (Apocalipsa 1:10 – 20) Cu privire la mesajul apocalipsei, dincolo și mai presus de evenimente prezentate, cum vom vedea, subiectul central este Isus Hristos și triunful Acestuia asupra răului.

Apoi, în capitolele 2 și 3 avem 7 mesaje duhovnicești (încurajare, avertizare) din partea lui Hristos, Capul Bisericii, pentru 7 slujitori (îngeri) și bisericile lor, localizate în Asia Mică. Unii interpreți ai Scripturii consideră că fiecare din cele 7 mesaje din Apocalipsa 3 și 4 corespunde unei perioade din istoria Bisericii, și că acestea acoperă în ordine cronologică întreaga dispensație a Biseriicii până la revenirea Domnului. Cert este că odată cu mesajul al 7-lea, mesaj adresat îngerului bisericii din Laodiceia, Biserica încetează să mai fie un subiect deschis în Apocalipsa.

Capitolul 4 începe cu aceste cuvinte: „După aceste lucruri, m-am uitat, și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe, și care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apocalipsa 4:1)

Capitolele 4 și 5 aduc o schimbare glorioasă în mesaj. Cuvântul ne conduce într-un loc și într-un timp cu totul special, în Sala Tronului, unde Ioan are harul să-L vadă pe Atotputernicul și să descopere că Domnul Isus este singurul vrednic să exercite judecată lumii noastre. Capitolul 4 ne prezintă un scaun de domnie și pe Cineva care ședea pe el. Acel Cineva nu este Altul decât Dumnezeu, înconjurat de mare slavă și aclamat de ființe cerești cu aceste vorbe: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slavă, cinste și putere, căci Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11) Capitolul 5 continuă imaginea din sala tronului și introduce o provocare sfântă. „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celuice șade pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Apocalipsa 5:1-2)

Întrebarea dumnezeiască a fost urmată de o vreme îndelungată de tăcere, timp în care Ioan a plâns mult pentru că nu s-a găsit nimeni vrednic, nici în cer nici pe pământ, să se apropie de Dumnezeu pentru a lua Cartea și a o deschide. Timpul de tristețe al lui Ioan este întrerupt de către una din făpturile cerești care se aflau acolo: „Nu plânge: Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, și cele șapte peceți ale ei”. (Apocalipsa 5:5) Din momentul aceste este prezentat în descoperire Domnul Isus aclamat, întrucât este singurul vrednic să ia cartea și să-i rupă pecețile.

O ÎNTREBARE: Ce este această Carte, și de ce doar Domnul Isus este vrednic de ea? Ce este acest Sul (cum este tradus în alte locuri), de ruperea sigiliilor ei declanșează evenimente atât de dramatice ca cele prezentate în Apocalipsa?

În timp au fost numeroși cercetători ai Scripturii care s-au exprimat cu privire la cartea despre care vorbește Biblia aici.

-Un comentator consideră că această „carte” reprezintă „cartea noului legământ”, noul Legământ pe care Dumnezeu îl încheie cu poporul Israel.

-Un altul spune că este vorba de „revelația planurilor lui Dumnezeu privind lumea”.

- Documentul este actul de proprietate asupra pământului. O carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară; lucrul tipic pentru diferite feluri de contracte din lumea antică, printre care contractele de proprietate, de căsătorie sau de închiriere și testamentele. Cine are titlu de proprietate asupra lumii de aici? Nimeni altcineva decât Domnul Isus. El este singurul care are acest drept.

-Este sulul zburător din Zaharia 5:1-3.

-Unii cred că în el sunt scrise cele Zece Porunci.

Personal cred că contextul ne lămurește despre ce este vorba. Domnul Isus, singurul vrednic, este prezentat ca fiind Leu și Miel în același timp, este amintită Jerta Lui și rezultatele acesteia, se vorbește deasemeni despre o stăpânire pe pământ; prin urmare, Cartea trebuie să fie legată de aceste lucruri.

”O întrebare ține universul în suspensie: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (v. 2). Altfel spus, cine va exercita judecata? Numai Unul poate s-o facă: Acela care este fără păcat (comp. Cu Ioan 8.7), învingând prin însăși perfecțiunea Sa pe Satan și lumea. Hristos este „Leul din seminția lui Iuda” (v. 5), desemnat deja în Genesa 49.9, dar imediat după aceea El este văzut ca un Miel care pare înjunghiat. Pentru a triumfa asupra lui Satan și a umple cerul de o mulțime de făpturi fericite și recunoscătoare, a fost nevoie de crucea lui Isus. Și sacrificiul Său este amintit inimilor tuturor sfinților în modul cel mai emoționant. În acest cer, unde totul vorbește despre putere și despre măreție, amintirea permanentă a umilinței scumpului nostru Mântuitor este cel mai izbitor contrast. Smerenia Lui, blândețea Lui, dependența Lui, răbdarea Lui … toate aceste perfecțiuni morale pe care le-a manifestat aici Isus nu vor înceta niciodată să fie vizibile, dândune pentru veșnicie măsura dragostei Lui.

Atunci, cântării celei noi intonate de sfinții glorificați îi va răspunde ecoul universal al tuturor sferelor creației.

Vrednic este Mielul

să primească puterea și bogății

și înțelepciune și tărie și onoare

și glorie și binecuvântare!” (Scriptura în fiecare zi)

O COMPLETARE: Întrucât Scriptura se interpretează cu Scriptura, permiteți-mi în contextul acesta să amintesc de vedeniile lui Daniel. În Daniel 7 ni se spune că acesta a văzut istoria lumii reprezentată de patru fiare mari. În urma lor, când aceste fiare își vor consuma timpul acordat lor, va veni judecata, atunci aceste fiare (imperii) vor fi dezbrăcate de puterea lor, fiind înlocuite cu Împărăția lui Dumnezeu. Iată cum i s-a arătat lui Daniel finalul:

„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile... M'am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S'a dat stăpînire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire vecinică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.” Daniel 7:9-14)

Domnul Isus (Fiul omului) a fost investit de cer cu autoritatea de a pune capăt împărățiilor lumii, și pentru a instaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Despre aceasta a profețit îngerul Gabriel la nașterea Sa: „El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” (Luca 1:32) La aceasta s-a referit Domnul Isus când a fost provocat de Sanhedrin să răspundă la întebarea: „Ești Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Da, Sunt, și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului.” (Marcu 14:61-62)

Ce a gândit Dumnezeu să realizeze atunci când a hotărât să ne dăruiască Apocalipsa?

Majoritatea oamenilor când aud rostit cuvântul Apocalipsa îl asociază cu ceva negativ, cu ceva înfricoșător, cu sfârșitul. Într-adevăr, multe din evenimentele anticipate în Apocalipsa sunt „Vai-uri” înspăimântătoare, iar cei care nu sunt împăcați cu Dumnezeu ar trebui să se grăbească să o facă imediat. Apocalipsa este însă descoperirea care are menirea să aducă lumină și bucurie tuturor robilor lui Dumnezeu, atât a celor din cer, cât și a celor de pe pământ. Cuvântul din Apocalipsa spune: „... bucurați-vă, ceruri, și voi care locuiți în ceruri”, și, „... bucurați-vă și voi, sfinților, apostolilor și prorocilor!”(Apocalipsa 12:12^a; 18:20a) Da, Apocalipsa proclamă o seamă de Vai-uri teribile împotriva omului fără Hristos și împotriva lumii fără Dumnezeu. Dar în același timp enunță o seamă de fericiri pentru toți robii lui Dumnezeu care se tem de El.

Anticipând, vedem că revelația apocaliptică începe cu prezentarea lui Hristos fericit și cu promisiuni binecuvântate către bisericile Lui. Pe parcursul profețiilor observăm cum Dumnezeu îi protejează pe ai Săi, pune capăt răului printr-o seamă de judecăți teribile și răsplătește pe cei care au rămas credincioși până la capăt. Apocalipsa se încheie anticipând o vreme de odihnă milenară pentru întreaga creație și un cer și un pământ nou în eternitate pentru copiii Lui de pe pământ.

Cu adevărat, sfârșitul lumii anunțat de profeția biblică înseamnă în mod fundamental sfârșitul răului și triumful binelui. Scopul mesajului din Apocalipsa este de a oferi cunoaștere, iar prin această decoperire apocaliptică este arătată suveranitatea lui Dumnezeu și este anticipată victoria binelui.

II. PREGĂTIREA

Ultimele evenimente de pe scena mondială au crescut apetitul pentru profeția biblică și mai ales pentru cartea Apocalipsa, capitolul 6 din această carte suscitând cel mai mare interes.

Cu voia Domnului și cu umilință îmi permit să adaug o interpretare, fără ca totuși să spun lucruri care n-au mai fost spuse, rămânând ca istoria să ne arate cine a fost mai aproape de adevăr, căci numai în cursul vremurilor vom ajunge să înțelegem totul. (Ieremia 23:20)

Cu toate că mare parte din profeția apocaliptică este interpretabilă, un lucru este cert, printr-o suită de judecăți (7 peceți, 7 trâmbițe, 7 potire) Dumnezeu pune capăt stâpânirii satanice pe pământ, instaurând Regatul mesianic al lui Hristos.

Prima pecete: „Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele șapte peceți, m-am uitat, și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu glas ca de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună, și a pornit biruitor, și ca să biruiască”. (Apocalipsa 6:1-2)

O mare parte din premileniști cred că aici este vorba despre Antihrist. Personal refuz să merg atât de mult cu interpretarea (spiritualizarea) încât albul să devină negru, iar biruința înfrângere. Prin urmare, calul alb și cel ce stă pe el au o conotație pozitivă. Unii din cei care împărtășesc această părere cred că, întrucât biruința este doar a Domnului, cuvântul vorbește despre Hristos. Alții sunt de părere că este vorba despre lucrarea Evangheliei. Personal cred că aici este vorba despre Israel (poate arhanghelul Mihail, ocrotitorul evreilor).

Este îndeobște acceptat că evenimentele din urmă vor începe cu emanciparea Ierusalimului, iar când acest lucru se va întâmpla, gloria neamurilor va apune. Arcul este un simbol al luptei, absența săgeților însă ne duce cu gândul că această națiune nu va birui printr-un război propriuzis, nici prin forțe propri. De mai bine de jumătate de secol steagul alb al statului evreu flutură falnic pe toate meridianele planetei, mărturisind despre înoirea îndurării divine față de Țara lui Israel.

Observație: Dacă interpretarea este corectă, și prima pecete vorbește despre renașterea națiunii lui Israel, atunci Scena Tronului este un eveniment ce a avut loc deja în istorie, iar evenimentele de la începutul capitolului 6 sunt cotidiene, adică se întâmplă deja în vremea noastră. Cu alte cuvinte, caii apocalipsei sunt printre noi.

A doua pecete: „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino și vezi.” Și s-a arătat un alt cal, un cal roș. Cel ce sta pe el a primit putere să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare.” (Apocalipsa 6:3-4)

Ruperea celei de a doua peceți aduce pe pământ o perioadă mare de conflicte și războaie, în care oamenii se vor ucide unii pe alții. Cuvintele acestea își găsesc împlinirea în istoria recentă. Este îndeobște cunoscut că secolul XX a fost cel mai violent din întreaga existență a omului pe pământ. Ultimul secol a debutat cu ceea ce era numit „Războiul cel mare”. Estimările de mijloc ale istoricilor în privința victimelor Primului război mondial ne spun că în acest conflict au pierit 15 milioane de oameni. Era la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, războiul în urma căruia s-au prăbușit marile imperii europene. Al doilea război mondial a fost încă și mai distructiv. Estimările de mijloc ne spun că în acest conflict au pierit 66 milioane de oameni.

Dar asta nu a fost totul. Secolul XX a cunoscut expansiunea planetară a unui regim violent, numit comunism, care se face răspunzător de moartea a sute de milioane de oameni.

Un detaliu de ”culoare”: Este sugestiv că Revoluția comunistă a început în Rusia cu lupta dintre ”albi” (albii erau naționaloștii ruși) și „roșii” (roșii erau comunștii bolșevici). După un război civil care a durat ani, roșii au învins, iar de atunci planeta întreagă a văzut roșu în fața ochilor.

Sunt deacum cunoscute tensiunile dintre est și vest, revoluțiile socialiste violente de peste tot, genocidul sălbatic din URSS, China sau Cambogia, spectrul războiului nuclear sub care am trăit cu toții. Pe cei care nu cunosc sau se îndoiesc de acest trecut roșu îi invităm să viziteze drept pildă Memorialul Shighet.

Numai Mao Zedong în China este răspunzător de moartea a peste 50 de milioane de suflete în ceea ce s-a numit ”Revoluția culturală”. În condițiile în care anul 1946 a fost singurul an din întreg secolul XX fără vreun război pe pământ, numai Domnul din ceruri cunoaște numărul exact al sutelor de milioane de victime ale acestei săbii apocaliptice.

A treia pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată ca s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă. Și în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi undelemnul și vinul!” (Apocalipsa 6:5-6)

Negrul asociat cu cântarul și cu cereale, sugerează o vreme de foamete. Războaiele, prăbușirea unor regimuri, produc foamete.

Gândiți-vă numai puțin la următorul paradox: în timp ce lumea vestică cunoaște o prosperitate nemaiîntâlnită, în lumea a treia, cum sunt numite țările sărace, mai mult de un miliard de persoane trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi, pragul sub care ONU definește sărăcia extremă. (Apropo: un leu era plata pe o zi de muncă, dintr-o măsură de grâu se putea coace pâinea pentru hrana pe o zi a unui om. Cât de actual este Cuvântul Domnului).

Potrivit EUROSTAT în 2019,150 de mii de copii mergeau seara la culcare flămânzi numai în România. În lume există în acest moment 850 de milioane de oameni malnutriți, din care 200 milioane de copii, în creștere cu 10% față de 1998, potrivit “Food and Agriculture Organisation” din cadrul Organizației Națiunilor Unite.

N-am văzut însă totul! Un studiu publicat recent de cercetătorii de la Universitatea Rugers din New Jersey, Statele Unite, sugerează că un conflict nuclear între Rusia și Statele Unite ar aduce pe pământ o „IARNĂ NUCLEARĂ” care ar ucide 5 miliarde de oameni prin înfometare, din pricina faptului că bombele ar ridica în atmosferă atât de mult praf încât cerul s-ar întuneca pentru ani împiedicând plantele să se dezvolte.

A patra pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal gălbiu, Cel ce sta pe el, se numea Moartea, și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu molimă și cu fiarele sălbatice.” (Apocalipsa 6:7-8)

Ruperea celei de a patra peceți aduce în scenă Moartea însăși și Locuința morților, care primesc dezlegarea să ucidă în patru moduri un sfert din locuitorii pământului. Momentul împlinirii acestui Cuvânt este relativ ușor de identificat datorită faptului că, probabil, într-un interval relativ scurt de timp, un număr fără precedent de oameni vor muri uciși fie de război, fie de foamete, fie de boli, fie de animale sălbatice.

În perioada de strâmtorare din ultima vreme adesea am putut auzi spunându-se ceva de felul acesta: „caii apocalipsei sunt la lucru”. Cu adevărat, pandemia de Covit a oprit lumea în loc. Nu am scăpat de molima aceasta care a luat atâtea vieți și a urmat războiul din Ucraina, care îngrijorează lumea întreagă. Războiul acesta care implică doi dintre cei mai mari producători de cereale a condus la o penurie alimentară mondială.

Ca tabloul să fie complet, auzin că în ultima vreme animalele sălbatice se comportă tot mai agresiv, ucigând acolo unde nu o făceau până acum.

În contextul acesta este firesc să te întrebi: Oare toate acestea nu sunt preludiul celei de a patra peceți? Numai puțină răbdare! ... Cuvântul Domnului spune prin profetul Ieremia: „Mânia Domnului nu se va potoli până nu va împlini și va înfăptui planurile inimii Lui. Veți înțelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” (Ieremia 23:20)

A cincea pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: "Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?" Fiecăruia din ei i s-a dat o haină alba și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei. ” (Apocalipsa 6:9-11)

Cuvintele acestea sunt încă și mai tainice decât tot ce a fost spus până aici. În încercarea de a explica despre ce se vorbește aici s-au spus foarte multe și diferite. La toate acestea îndrăznesc să adaug și opinia mea umilă, opinie care diferă de a majorității cărturarilor. Cred că aici Cuvântul Domnului vorbește în limbaj profetic despre Răpirea bisericii.

Sufletele care au fost omorâte din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, de la neprihănitul Abel, nu sunt decât vârful de lance, smântâna, dacă-mi permiteți, poporului lui Dumnezeu. Cei mai îndreptățiți dintre toți să ceară răzbunarea pentru modul cum au fost tratați de pământeni.

Ni se spune că fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă. Ce să însemne lucrul acesta? Un gest pentru a le potoli setea de răzbunare? Sau, li s-au învechit și murdărit hainele în locul cel mai sacru din univers? Cu siguranță că nu! Hainele albe primite sugerează o dezbrăcare și o îmbrăcare, adică, o schimbare, o transformare. Unde mai întâlnim o schimbare și haine albe?

Ascultați-l pe Apostolul Domnului vorbind despre cei ai lui Hristos: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, ... morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați”. (1Corinteni 15:51) Despre adunarea din cer, dinaintea Scaunului de domnie, se spune: „... o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stau în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; ... ” (Apocalipsa 7:9)

Întrebare: Răpirea bisericii este următorul mare eveniment în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Întrucât Apocalipsa se ocupă cu evenimentele dinaintea și de la revenirea Domnului, întreb; unde se vorbește în Apocalipsa despre Răpire? Nu se poate ca acest prim eveniment important să lipsească din ”poveste!”

Vorbind de pe poziția unui premilenist, pretribulaționist, am sentimentul puternic că ruperea celei de a cincea peceți aduce Răpirea bisericii. Haina nouă și albă înseamnă o schimbare de paradigmă pentru toți cei credincioși, martirii fiind primii îndreptățiți să aibă parte de ea.

A șasea pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, și stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împărății pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: "Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?" (Apocalipsa 6:12-17)

Cea de-a șasea pecete aduce schimbări cosmice uluitoare. Este cred clar că cele vestite aici sunt vorbe cu tâlc, căci nu pot cădea stelele fizic pe pământ și să mai fie ceva după aceea.

Evenimentele aduse de Pecetea a șasea împlinesc cuvântul Domnului Isus care spunea: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor. Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. ” (Luca 21:24b - 26)

Personal cred că ruperea celei de a șasea peceți aduce ceeace spune Apocalipsa 12, cu 10: „pârâșul... a fost aruncat jos”.

„Pârâșul” este Lucifer, Satana, cel care înșeală de la început lumea întreagă. Este scris că el este stăpânitorul lumii acesteia și domnul puterii văzduhului. (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; Efeseni 2:2) Despre el se spune că are o armată de duhuri rele în locurile cerești cu ajutorul căreia stăpânește și uneltește împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului lui Dumnezeu. (Efeseni 6:11-12)

Socotesc că este drept și Scriptural, în același timp, ca această lume cerească malefică să fie aruncată afară, să fie aruncată jos pe pământ, și să fie judecată odată cu lumea pe care a întreținut-o.”Rocada” dintre biserica lui Hristos și oastea lui Satan, adică urcarea la cer a Bisericii și aruncarea pe pământ al lui Satan, va aduce multă bucurie în cer și o perioadă scurtă de nenoriciri teribile pentru locuitorii pământului. (Apocalipsa 12:12)

A șaptea pecete: „Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Și am văzut pe cei șapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; și li s-au dat șapte trâmbițe.” (Apocalipsa 8:1-2)

Atunci când rupe Mielul ultima pecete intră în scenă șapte trâmbițe, fiecare din ele aducând câte o judecată aparte. La rândul ei, cea de-a șaptea trâmbiță aduce șapte potire cu șapte urgii, urgii cu care se va termina pedepsirea celor ce prăpădesc pământul. Finalul va fi unul triunfător pentru Dumnezeu și poporul Său. (Apocalipsa 19-22)

În viziunea mea, Pecețile sunt pregătitoare, adevărata judecată divină vine după ce pecețile sunt rupte și este deschisă Cartea. Cele 7 trâmbițe și potirele cu cele din urmă urgii declanșează o judecată cosmică care va avea ca punct final glorificarea lui Isus Hristos și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Abia atunci se va împlini dezideratul din rugăciunea ”Tatăl nostru”, de atunci încolo se va face voia lui Dumnezeu și pe pământ ca și în ceruri.

Concluzie:

Personal cred că dacă ar fi să așezăm în timp Scena din Sala Tronului (Apocalipsa 4 și 5), atunci ea este deja în trecut, este deja un fapt consumat, este deja istorie, iar primele predicții din Apocalipsa 6 se împlinesc sub ochii noștri. Dacă modul în care interpretăm aici în amănunt profeția apocalipsei este corect, vom vedea, așa cum am spus, în scurgerea vremii. Un lucru este sigur: Domnul este supărat pe îngeri și pe oameni, iar din pricina răului anticipează în Apocalipsa o judecată care va avea ca rezultat pedepsirea celor răi și necredincioși, curățarea cerului și pământului, și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu.

Ce este de făcut?

- Câtă vreme mai este har să ne întoarcem la Dumnezeu cu o pocăință profundă și să credem cu disperare în Fiul Lui. Domnul Isus spunea: „S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape, Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” (Marcu 1:15)

- Să continuăm să ne facem treaba (datoria). Unii aflând realitatea cu privire la viitorul imediat al lumii vor fi poate ispitiți să abandoneze lupta, sau să se dedea la plăceri. Martin Luther a fost auzit spunând: „Chiar dacă aș ști că mâine lumea s-ar distruge, tot aș planta astăzi un pom”.

Pe de altă parte, trebiue să fim gata astăzi, acum. Isus vine în Glorie! Orice zi poate să fie ziua în care El va trimite pe îngerii lui Dumnezeu să ne i-a la cer. Trebuie să trăim fiecare zi ca și când ar fi ultima, să avem mereu bagajele făcute.

- Cuvântul Domnului anticipează o serie de plăgi pentru lume, asemeni celor din Egipt. Dar, dacă ești credincios (ă), amintește-ți că nu ai fost rânduit la mânie. Apostolul Pavel vorbind despre zilele din urmă, ca o mângăiere, spune tesalonicenilor: „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El”. (1Tesaloniceni 5:9-10)

După cum în Egiptul antic a existat un Gosen pentru poporul Domnului, tot așa în zilele din urmă există protecție pentru cei credincioși, și această protecție este în Isus Hristos.

III. PROTECȚIA

Domnul Isus după proslăvire primește câteva lucruri de la Dumnezeu Tatăl pentru robii Săi, printre care și revelația cu privire la vremurile din urmă: Apocalipsa.

La începutul cărții Apocalipsa, după cuvintele de introducere, Îl avem prezentat pe Isus Hristos proslăvit. Capitolele 2 și 3 ne pun înainte 7 mesaje spirituale adresate unor biserici și liderilor lor, mesaje de o valoare deosebită până astăzi. Capitolele 4 și 5 ne prezintă Scena Tronului Ceresc, în care ni se descoperă Dumnezeul atotputernic și Fiul Său, singurul vrednic să exercite judecată lumii în care trăim. Capitolul 6 începe mesajul profetic propriuzis. Vedem aici că pe măsură ce Mielul rupe pecețile Cărții primite din mâna lui Dumnezeu, în cer și pe pământ au loc fenomene deosebite.

În interpretarea pe care am dat-o mesajului am spus că, probabil, Scena cerească prezentată în capitolele 4 și 5 este deja trecut, iar primele imagini din Apocalipsa 6 sunt la lucru în vremea noastră.

Evenimentele ce urmează a se întâmpla sunt fapte aduse la viață de ruperea peceților 3 la 6, ruperi care vor conduce la răpirea bisericii și aruncarea lui Satan pe pământ, evenimente ce vor cauza mare bucurie în cer și groază teribilă pe pământ.

Spuneam deasemeni că evenimentele anticipate în Apocalipsa 6, respectiv, evenimentele aduse la viață de ruperea peceților (sigiliilor) sunt lucruri pregătitoare și premergătoare judecății divine care va începe propriuzis odată cu ruperea peceții a 7-a și întroducerea în scenă a trâmbițelor.

Lucru minunat este că înainte de a prezenta judecata celor 7 trâmbițe, Cuvântul Domnului deschide o paranteză în desfășurarea evenimentelor apocaliptice pentru a ne arăta dragostea protectoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său.

Domnul Dumnezeu nu are în Scriptură nici un fel de promisiuni pentru cei răi și necredincioși, ci doar o mulțime de vai-uri. În schimb pentru poporul Său, Domnul a așezat în Cuvântul o mulțime de promisiuni încurajatoare.

Capitolul 7 este un răspuns la întrebarea cu care se încheie capitolul precedent: „A venit ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu, și cine poate sta în picioare?” Răspunsul este: POPORUL DOMNULUI! Poporul lui Dumnezeu a fost și va fi păzit mereu. Aleluia!

Să ne aducem aminte cum a fost pe vremea lui Noe, cum l-a păzit Domnul pe Lot în Sodoma, cum a deosebit Dumnezeu ținutul Gosen de Egiptul lui Faraon. Amintind toate aceste lucruri evanghelistul spune: ”înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuți, ca să fie pedepsiți în ziua judecății”. (2Petru 2:9)

Capitolul 7 cuprinde două viziuni diferite. Prima se referă la Israel (1-8), cea de-a doua se referă la neamuri (9-17). Ambele descoperiri având același scop, să ne arate dragostea protectoare al lui Dumnezeu pentru poporul Său.

APOCALIPSA 7:1-8

4 îngeri puternici se pregătesc să vatăme, să aducă stricăciuni pe pământ, un al cincilea îi oprește însă pentru a pune mai întâi pecetea pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu. (Apoc. 7:3) (Faptul acesta are un precedent care ne vine de pe vremea lui Ezechiel: Citim Ezechiel 9:1 – 4... )

Din modul cum se exprimă Cuvântul înțelegem că cei pecetluiți sunt evreii. Unii cred că atât cifra de 144.000, cât și enumerarea semințiilor lui Israel, trebuie luate simbolic, alții că cei amintiți aici nu sunt neapărat evrei, în timp ce alți comentatori caută argumente pentru a susține că versetele de aici se referă la biserică.

Cert este că acești oameni (cei 144. ooo) sunt pecetluiți pentru a fi protejați. Apocalipsa 9:4 declară explicit că cei care au pecetea lui Dumnezeu sunt protejați de efectele judecății trâmbiței a cincea. Mai mult, vedem în Apocalipsa 14:1 – 5 că cei 144.000 îl însoțesc pe Domnul Isus. (Textul din urmă, prin cuvintele pe care le spune despre cei 144.000, îngreunează înțelegerea noastră cu privire la identitatea acestui grup.)

APOCALIPSA 7:9 – 17

De la versetul 9 scena se mută în cer, înaintea scaunului de domnie, unde Ioan vede o mare adunare. Mintea cercetătorului este provocată: CINE SUNT CEI CARE FORMEAZĂ ACEASTĂ MARE GLOATĂ și DE UNDE VIN?

Versetul 13-14: „Și unul din bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Aceștia, care stau îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?” ”Doamne”, i-am răspuns eu, „tu știi”. Și el mi-a zis: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului”.

Observați, SÂNGELE MIELULUI, este mijlocul prin care cei adunați în cer stau în haine albe (imaginea unei nunți) cu ramuri de finic în mâini (imagine de sărbătoare, amintind de intrarea Domnului Isus în Ierusalim), proclamând mântuirea lui Dumnezeu. (Apocalipsa 7:14)

De două mii de ani acei care cred mesajul Evangheliei, prin lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, evrei sau neamuri, sunt adăugați Trupului lui Hristos, formând Biserica lui Dumnezeu, unică și universală.

Credința în Sângele Fiului lui Dumnezeu vărsat la Golgota spală, albește, protejează; dă dreptul de a intra în cer pentru a-I sluji lui Dumnezeu. (În Vechiul Testament avem o imagine foarte frumoasă a salvării de la judecată prin sângele vărsat. Exodul 12:1 – 13. Istoria aceasta veche este o imagine care avea menirea să arate spre adevăratul Miel și spre adevăratul sânge izbăvitor.)

Afirmația că Biserica universală a Domnului Isus, înălțată la Răpire, este prezentată în imaginea din Apocalipsa 7 este contestată din pricina următoarei afirmații: „Aceștia vin din necazul cel mare”.

Pentru unii necazul cel mare este o perioadă scurtă de timp înaintea revenirii Domnului Isus. Pentru alții expresia se referă la întreaga perioadă dintre Apocalipsa 6 și 19. Pentru unii „necazul cel mare” are mai multe etape în care se va împlini. Pentru alții Cuvântul face referire la perioada de la sfârșitul timpului.

Adesea expresia „necazul cel mare” de aici este asociat cu vorbele Domnului Isus din Matei 24, cu 21, unde Mântuitorul a pronunțat cuvintele „un necaz așa de mare”. Este singurul loc unde expresia din Apocalipsa 7 își găsește corespondent în Biblie.

Asocierea îi determină pe mulți să creadă că această mare gloată este formată din oameni mântuiți în zilele din urmă, în perioada mâniei care pentru unii va avea o durată de, fie, 3 ani și jumătate, fie, 7 ani.

OBSERVAȚII:

Cu privire la cuvintele Domnului Isus din Matei 24: Domnul nostru acolo s-a referit la evrei și la Ierusalim, iar cuvântul acela cred că s-a împlinit în anul 70 când a fost distrus statul Israel. De remarcat că, dacă atunci Dumnezeu lucra împotriva lui Israel, astăzi Domnul lucrează în favoarea națiunii lui Israel.

În ce privește perioada de după Răpirea Bisericii, aceasta va fi una de mânie și nu de har. Dacă unii vor fi mântuiți în acea vreme de tribulație, vor fi mântuiți ca prin foc, iar pentru că nu se vor închina fiarei vor fi răsplătiți în mod aparte (Apocalipsa 20:4). Însă, Apocalipsa 9:20 – 21; 11:10, ne spun că, oamenii în zilele din urmă vor avea în general o atitudine ostilă față de Dumnezeu, în ciuda judecăților divine. Apocalipsa 16:9 spune: „Și oamenii au fost dogorâți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă”.

Deasemeni, faptul că apostolul Ioan nu știe să răspundă la întrebarea bătrânului cu privire la identitatea gloatei cerești nu este un argument că nu este Biserica, tot la fel Ioan nu știa răspunsul la întrebarea din Apocalipsa 5:2, fapt care l-a făcut să se pună pe plâns. Este clar că emoția trăită în timpul viziunilor cerești și-a spus cuvântul în ce privește răspunsurile apostolului. Ne putem imagina că în condițiile normale Ioan știa perfect răspunsul la ambele întrebări; nu a scris el despre aceste lucruri în Evanghelia care-i poartă numele, precum și în epistolele sale?

Deci, cred că expresia „necazul cel mare” face referire la întreaga istorie zbuciumată de pe pământ. Necaz este acum și în cer din pricina forțelor malefice care încă sunt libere, dar necazul cel mare îl experimentează doar oamenii aflați în valea umbrei morții. (Este destul să mergi într-un spital sau într-o capelă unde oamenii își iau la revedere îndurerați de la persoana iubită, pentru ați da seama de realitatea tristă în care se află omul)

Apoi, logic vorbind, nu credeți că mulțimea aceasta, fără număr, care stă înaintea Tronului, este prea universală și prea numeroasă, să credem că a fost adunată în câteva luni? Și dacă cei care formează acestă mulțime fără număr sunt veniți din perioada de câțiva ani a tribulației, întreb; unde este Biserica Domnului Isus, unde se află aceia care L-au mărturisit pe Dumnezeu și L-au iubit pe Hristos de-a lungul secolelor?

Din modul în care este prezentat acest grup, felul cum au ajuns înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, și lucrurile cu care se ocupă acolo, înțeleg că este vorba de biserica ridicată la cer. Cu faptul că biserica v-a fi luată la cer înainte de dezlănțuirea mânie lui Dumnezeu se împlinește cuvântul profetului Isaia: „Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! -Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți. Du-te poporul meu, intră în odăița ta, și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe față, și nu va mai acoperi uciderile.” (Isaia 26:19 – 21)

Concluzie:

Frați și surori, ne apropiem cu pași repezi de vremea sfârșitului. Domnul Isus schimbă hainele de avocat al apărării cu cele de procuror al acuzării. Lucru minunat însă este să aflăm că Dumnezeu și de data aceasta îi protejează pe cei ce sunt ai Săi. Capitolul 7 din Apocalipsa ne prezintă dragostea protectoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Înțelegem de aici că, chiar dacă biserica Domnului va pre-gusta ceva din evenimentele sfârșitului, judecata lui Dumnezeu pentru actuala societate va fi dezlănțuită abia după ce credincioșii dintre evrei și neamuri sunt puși la adăpost.

În felul acesta se împlinește Cuvântul care spune: „Fiincă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el”. (1Tes. 5:9 - 10)

Una peste alta, modul în care interpretăm amănuntele din Apocalipsa 7 poate fi diferit, cu un lucru trebuie să fim cu toții de acord: Dumnezeu își protejează poporul. Adevărul acesta este în acord, cum am văzut, cu întreaga învățătură a Scripturii și este și logic. Și apoi, cum ar arăta un tată care nu și-ar ocroti copiii de întuneric, de sărăcie, de calamități, sau de oamenii răi?

Ce ne spune Dumnezeu în Apocalipsa 7 este că El protejează cele două familii (ramuri) ale poporului Său, pe evrei și biserica dintre neamuri. Lucrul acesta trebuie să fie o pricină de mare mângăiere pentru cei credincioși și o încurajare pentru cei care nu fac parte din poporul Domnului să se hotărască pentru Dumnezeu.

IV. APOGEUL RĂUL

O PRECIZARE

Evenimentele din Apocalipsa sunt prezentate într-o ordine cronologică, sau sunt o colecție de tablouri așezate mai mult sau mai puțin întâmplător, fără să urmeze o ordine istorică în împlinirea lor?

Vedem că întreaga carte Apocalipsa are o cursivitate naturală. Astfel, avem un început normal în care ne sunt prezentați autorul, destinatarii, scopul revelației. După înșiruirea conținutului, lucrarea se termină cu un happy-end normal, încheind magistral nu numai cartea Apocalipsa dar și întreg canonul biblic. Cu privire la conținutul profețiilor, observăm și aici o succesiune logică a capitolelor și evenimentelor. Cuvinte ca: „. . și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri”, „După aceea am văzut”, „Apoi”; toate acestea sugerează o succesiune naturală a evenimentelor. Deasemeni, modul cum pecețile, trâmbițele și potirele, se succed unele după altele, ne pun înainte o cronologie a faptelor apocaliptice. Aceste amănunte susțin o interpretare istorică, și deci cronologică, a celor prezentate în cartea Apocalipsa. Cu aceste lucruri de principiu în minte să mergem mai departe.

„O TĂCERE DE APROAPE O JUMĂTATE DE CEAS”

Apocalipsa 8, cu 1-2: „Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Și am văzut pe cei șapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; și li s-au dat șapte trâmbițe”.

Pe măsură ce Mielul rupe pecețile Cărții primite de la Dumnezeu, au loc o seamă de evenimente deosebite. Când însă rupe Domnul ultima pecete se întâmplă un lucru ieșit din comun. Scriptura spune că, s-a făcut în cer o tăcere de aproape jumătate de ceas.

Este un detaliu fără importanță, și deci poate fi ignorat, sau amănuntul vorbește despre lucruri semnificative? Noi credem că nici un detaliu nu este așezat în Scriptură la întâmplare. Așa dar, dacă în aceste cuvinte se ascunde un lucru important; despre ce să fie vorba?

Tăcere însemnează lipsa cuvintelor și a zgomotului de vreun fel. Astfel, această tăcere a cerului de aproape jumătate de oră însemnează o oprire, un timp de inactivitate, o întârziere în debutul judecății. Ne putem imagina că această jumătate de oră profetică să aibă corespondent în zile, luni sau poate chiar ani, pe pământ.

Despre ce poate fi vorba?

Este scris în Scriptură că, după Răpirea Bisericii la cer, obstacolul care oprea dezlănțuirea răului pe pământ va fi luat. Atunci se va arăta cel Nelegiuit, care va duce omenirea întreagă la o robie temporară. (1Tesaloniceni 2:6-8) Cu alte cuvinte, Dumnezeu va permite pentru scurt timp răului să atingă culmea pe pământ și în felul acesta să îndreptățească toată judecata teribilă ce va urma.

De altfel, vedem în toată Scriptura modul acesta de lucru al lui Dumnezeu. Să dau doar două exemple:

PRIMUL EXEMPLU: Domnul, la un moment dat, promite Canaanul urmașilor lui Avram. Biblia spune: „Domnul a zis lui Avram: să ști hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății. Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriților nu și-a atins încă vârful”. (Genesa 15:13-16) Cu alte cuvinte, Avrame, Cananul este al tău cum ți-am promis, însă nu acum, căci Amoriții care-l locuiesc nu au atins culmea păcătoșeniei lor. Peste câteva generații o vor face și atunci justiția divină va fi îndreptățită să-i elimine.

Iată ce spune Dumnezeu după patru sute de ani: „Țara (Cananul) a fost spurcată prin ele; Eu îi voi pedepsi fărădelegea, și pământul va vărsa din gura lui pe locuitorii lui.” (Leviticul 18:25) În contextul acesta i se cere lui Iosua să-i nimicească pe cananiți și să le ocupe țara.

AL DOILEA EXEMPLU: Romani 1:18-32 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, ... De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, ... Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; ... Fiincă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate... ”

Însumând, văd la Dumnezeu un principiu în relația cu oamenii. Atunci când omul greșește, se abate de la legea Domnului, Acesta îl avertizează. Dacă omul, societatea, se încăpățânează să nu asculte, Atotputernicul îl lasă din mâini. Nu există dramă mai mare ca aceia în care să fi părăsit de Dumnezeu. Fără harul Său omul se cufundă în cea mai mare depravare, iar când atinge culmea păcătoșeniei, urmează pierzarea.

În contextul acesta cred că trebuie să privim la acest timp de tăcere apocaliptic. Domnul Atotputernic îi va lăsa pe demonii alungați din cer și pe oamenii neregenerați, pentru o scurtă perioadă de timp, să desăvârșească aici jos o lume fără Dumnezeu. Iar când vor atinge culmea păcătoșeniei lor, pământul îi va vărsa din gura lui.

ORIGINEA RĂULUI

Viața pe pământ este plină de rele (... ). Cugetătorul se întreabă: „Acest mare rău... De unde vine? Cum s-a strecurat în lume? Ce sămânță, ce rădăcină i-a dat naștere? ... Cine face asta? Cine ne ucide, furându-ne viața și lumina, arătându-ne, în batjocoră, ceea ce am fi putut cunoaște? ... ”

Cu privire la originea răului, trebuie spus că el este o consecință a libertății. Ca să existe libertate autentică, trebuie să existe alternativă la bine. Gândim că, o lume în care nu există decât posibilitatea binelui nu este o lume liberă, nu este o lume de ființe personale care pot decide singure, ci este o lume ”robotică”. Dumnezeu când a creat îngerii și oamenii nu a dorit să se înconjoare de o lume artificială în care totul să se întâmple doar când trage El sforile. El s-a înconjurat de persoane asemănătoare Lui. Astfel, a creat o lume vie, în care să se poate întâmpla lucruri reale, și în care ființele să aibă posibilitatea să-L aleagă benevol, căci nu există dragoste cu dea-sila. Sigur că odată creată o astfel de lume liberă, există riscul ca unele făpturi să aleagă rău, cum s-a și întâmplat cu Lucifer. Trebuie să presupunem că Dumnezeu în preștiința Lui, atunci când a hotărât să se înconjoare de persoane asemeni Lui, a anticipat acest pericol și l-a asumat, convins că merită plătit prețul pentru a avea o lume vie. Răul există pentru că unele ființe, folosind libertatea pe care o au, îl aleg. Biblia spune: „Răul de la cei răi vine”.

În logica aceasta trebuie să spunem că există o persoană care atunci când a fost creată era foarte frumoasă, foarte influientă, și foarte puternică, dar care a ales rău la un moment dat, devenind sursa principală de tentații rele, devenind sinonim cu răul absolut. Da, este vorba de Lucifer. Iată cuvintele cărturarul creștin Watchman Nee, din lucrarea „Nu iubiți lumea”.

„Între Dumnezeu și lumea de acum există o ostilitate categorică. De ce aceasta? Pentru că, în spatele realității văzute a sistemului, se află o entitate spirituală de ordin superior, o minte iscusită pornită la lucruri rele, un spirit generator care insuflă lumii energia și direcția lucrărilor ei. Evanghelistul Ioan amintește în repetate rânduri despre „prințul acestei lumii”. (12:31; 14:30; 16:11) În epistola sa, el îl descrie ca „pe cel ce este în lume” (4:4). „Întreaga lume”, spune Ioan, „zace în cel rău” (5:19). El este „kosmokrator”, conducătorul răzvrătit al acestui kosmos, stăpânitorul lumii. Iată deci, avem de-a face cu un sistem organizat, „lumea”, guvernată din culise de un dirijor, Satana...

Biblia începe cu Dumnezeu care face cerurile și pământul. Nu găsim spus că Dumnezeu ar fi creat lumea în felul în care vorbim noi de ea acum. În Biblie sensul de „lume” presupune ideea unui proces de dezvoltare spirituală ostilă lui Dumnezeu și aceasta apare clar doar în Noul Testament (cu unele rare excepții în Psalmi și profeți). Motivația este clară. Înainte de căderea omului, lumea a existat doar în sensul de: planeta Pământ, oamenii de pe această planetă și lucrurile din lumea înconjurătoare. Nu exista încă acel Kosmos, acea lume sub forma unui sistem constituit. Odată cu căderea omului, apare Satan și aduce cu sine instaurarea sistemului lumesc de astăzi... Din momentul acela, pământul a devenit „lumea”. Recapitulând, înainte de cădere era pământul, după aceea s-a instaurat „lumea”, iar la revenirea Domnului Isus va fi instaurată Împărăția...

Politica, literatura, cultura, știința, arta, legea, comerțul, muzica, toate acestea, sunt lucrurile care alcătuiesc „lumea” cu care ne întâlnim la tot pasul. Înlătură toate acestea și „lumea” ca sistem coerent va înceta să mai existe. Studiind istoria omenirii, vom semnala progrese remarcabile în fiecare din aceste domenii. Dar întrebarea care se pune este aceasta: în ce direcție se dezvoltă ele? Ioan ne spune că la vremea sfârșitului se va scula Anticristul și-și va instaura pe față împărăția lui în „lume”. (1Ioan 2:18-22; 4:3; 2Ioan 7; Apocalipsa 13) Acesta este punctul spre care se îndreaptă progresul și dezvoltarea lumii. Satan se folosește de lumea materială, de oamenii din lume și de lucrurile din lume, pentru a-și pregăti împărăția și domnia lui. În ceasul acela final, kosmosul, sistemul lumesc, își va atinge apogeul; și tot atunci fiecare lucru din lume va apărea la adevărata sa valoare și se va dovedi anti-Hristic.”

Apocalipsa, ca de altfel toată Evanghelia, ne spune că la urmă Satan și îngerii lui vor fi aruncați pe pământ și pentru o scurtă perioadă de timp (aproape o jumătate de oră, profetică) i se va permite să-și facă de cap pentru a veni asupra lui și asupra oamenilor care l-au ascultat toată judecata dumnezeiască.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Satan va inspira un imperiu mondial al răului. Un Rău care va rosti hule împotriva lui Dumnezeu, i se va da să-i biruiască pe sfinți, și-i va duce pe toți oamenii la o stare de robie religioasă, politică și economică. (Apocalipsa 13) Satana va merge până într-acolo încât, anticipând Ziua revenirii în glorie a Mielului, îi va aduna pe toți împărații pământului la Armaghedon pentru războiul zilei celei mari. (Apocalipsa 16:12-16)

Da, Dumnezeu Atotputernicul va permite răului să se arate cât de rău este, să atingă vârful, înainte de a se porni judecata. Numai atunci, planeta pământ va vărsa pe locuitorii lui, iar Satan și îngerii lui vor fi prinși și legați în Adânc să nu mai înșele generațiile viitoare.

RĂUL BIRUIT

Da, Dumnezeu anticipează în Apocalipsa o vreme când Satan și uneltele lui vor fi dezbrăcate de puterea lor malefiă. Apocalipsa 19:19 – 20:3^a.

Până în Ziua aceea, zi pe care o așteaptă cu nerăbdare întreaga natură, avem doar posibilitatea de a birui răul la nivel personal. O putem face atunci când alegem binele, când Îl alegem pe Mielul lui Dumnezeu. Biblia spune: „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața până la moarte” (Apocalipsa 12:11)

Apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni după ce prezintă vremurile antihristice, anticipând vremea de rătăcire a oamenilor, se întoarce spre biserică cu următoarele vorbe de încurajare: „Noi însă, frați prea iubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeuna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos. Așa dar, fraților, rămâneți tari, și țineți învățăturile, pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră”. (2Tesaloniceni 2:13-15)

V. JUDECATA ACTUALEI CIVILIZAȚII

În Evanghelie este scris și că: „Dumnezeu... a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta... ” (Fp. Ap. 17:30-31) În preajma acelei zile de judecată se vor întâmpla câteva evenimente pregătitoare, care, ca niște semne, vor avea darul să ne spună că Ziua este aproape.

Primul eveniment va fi întoarcerea lui Israel acasă. Emanciparea Ierusalimului va fi semnul de debut al evenimentelor de la sfârșit. Al doilea lucru ce se va întâmpla, simultan cu reprimirea evreilor, va fi, strâmtorare printre neamuri. Popoarele lumii vor trece printr-o perioadă de criză multiplă nemaiîntâlnită. Pe fondul acesta puterile cerului vor fi clătinate. Ceea ce înseamnă că Biserica Domnului Isus va fi răpită la cer, iar Satan și îngerii lui vor fi aruncați pe pământ. Despre toate aceste evenimente vorbește Apocalipsa 6.

Înainte ca Dumnezeu să declanșeze judecata lumii acestea, i se va permite celui rău, pentru o scurtă perioadă de timp, să-și înstaureze împărăția pe pământ, lumea antihristică de care vorbește toată Scriptura. Când răul va ajunge la culme, Dumnezeul Atotputernic va pune mâna pe puterea Lui cea mare și va începe să împărățească. Cele 7 trâmbițe și cele 7 urgii, cu care se va isprăvi mânia lui Dumnezeu, despre aceasta vorbesc, despre judecata asupra lumii de astăzi. Domnul a binevoit să ne facă de cunoscut, deci, să facem cunoștință cu judecata lui Dumnezeu asupra lumii de astăzi.

Cele 7 trâmbițe

PRIMA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul dintâi a sunat din trâmbiță. Și a venit grindină și foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: și a treia parte a pământului a fost ars, și a treia parte din copaci au fost arși, și toată iarba verde a fost arsă” (Apocalipsa 8:7)

A DOUA TRÂMBIȚĂ: „Al doilea înger a sunat din trâmbiță. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s-a făcut sânge; și a treia parte din făpturile, care erau în mare și aveau viață, au murit; și a treia parte din corăbii au pierit.” (Apocalipsa 8:8-9)

A TREIA TRÂMBIȚĂ: „Al treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”; și a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Și mulți oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.” (Apocalipsa 8:10-11)

A PATRA TRÂMBIȚĂ: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiță. Și a fost lovită a treia parte din soare, și a treia parte din lună, și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei, și noaptea deasemenea.” (Apocalipsa 8:12-13)

A CINCEA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, și a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieșit niște lăcuste de pământ. Și li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuie cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înțeapă pe un om. În zilele acelea, oamenii vor căuta moartea, și n-o vor găsi; vor dori să moară, și moartea va fugi de ei~&."_~ (Apocalipsa 9:1-12)

A ȘASEA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înainta lui Dumnezeu, și zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legați la râul cel mare Eufrat!” Și cei patru îngeri, care stau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni... ” (Apocalipsa 9:13-19)

A ȘAPTEA TRÂMBIȚĂ: „Îngerul, al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor... ” (Apocalipsa 11:15-19)

Aflând de aceste urgii, gândul te duce la Cele zece urgii cu care a lovit Dumnezeu Egiptul antic. Cunoașteți! Evreii erau robii egiptenilor de mai mult de 400 de ani. Pe vremea lui Moise, Domnul a intenționat să-i elibereze din robie și să-i ducă în Canaan, în teritoriile promise lui Avram. Faraon, împăratul Egiptului, s-a opus eliberării evreilor. Pe fondul acesta, Dumnezeu își întinde mâna asupra Egiptului și îi scoate pe evrei de acolo prin mari judecăți. (Exodul 7:1- 11:10)

Putem privi la aceste urgii aduse asupra egiptenilor ca la o anticipare a judecăților pregătite pentru lumea întreagă. Deasemeni, putem privi la aceste urgii ca și la un mod de manifestare a dreptății lui Dumnezeu la modul general.

O SUBLINIERE NECESARĂ

Urgiile pustiitoare pe care le va aduce Dumnezeu pe pământ în zilele din urmă au o justificare, sau sunt rodul unor capricii divine?

Dacă ne întoarcem în Egipt vedem că acea generație se făcea vinovată de cel puțin două păcate mari: idolatrie și comportament abuziv față de evrei, poporul Domnului. Anticipând cea de-a zecea urgie, uciderea tuturor întâilor născuți din țara Egiptului, Domnul îi spune lui Moise: „voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului.” (Exodul 12:12) Apoi, șederea evreilor în Egipt a însemnat robie. Dacă te gândești puțin ce înseamnă acest lucru înțelegi. Egiptenii nu ar fi dorit niciodată să renunțe la acest popor care le slujea gratuit. Dumnezeu, spune copiilor lui Israel: Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi de muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor și vă voi scăpa cu braț întins și cu mari judecăți.” (Exodul 6:6)

Da, judecata lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă și foarte temeinic motivată! Mânia lui Dumnezeu, nu este ca și mânia noastră, capricioasă, mânia divină este reacția normală a unui Dumnezeu sfânt la vederea răului.

ACUZAȚIILE:

Care sunt acuzațiile aduse oamenilor din ultimele generații? Să cercetăm Cartea Apocalipsa:

1)-Apocalipsa 9:20-21 „Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor și idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curviile lor, nici de furtișagurile lor”

Deci, idolatrie și imoralitate generalizate. Și, în ciuda judecății evidente, ne-pocăință.

2)-Apocalipsa 11:18^a„și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”

Întrebare retorică: Cum prăpădesc oamenii planeta pământ? ...

3)-Apocalipsa 19:2 „Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.”

Ca și în cazul evreilor din Egipt, Dumnezeu se răzbună pe neamuri pentru relele tratamente aplicate în istorie lui Israel și Bisericii.

Cele 7 urgii

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri, care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu... Și am auzit un glas tare, care venea din Templu, și care zicea celor șapte îngeri: „Duceți-vă, și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apocalipsa 15:1-16:1)

PRIMUL POTIR:

Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oameni, care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.” (Apocalipsa 16:2)

AL DOILEA POTIR:

„Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.” (Apocalipsa 16:3)

AL TREILEA POTIR:

„Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge... ” (Apocalipsa 16:4-7)

AL PATRULEA POTIR:

„Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogorâți de o arșiță mare, și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.” (Apocalipsa 16:8-9)

AL CINCILEA POTIR:

„Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiare. Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere... ” (Apocalipsa 16:10-11)

AL ȘASELEA POTIR:

„Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților, care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieșind din gura balaurului, și din gura fiarei, și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic... Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon.” (Apocalipsa 16:12-16)

AL ȘAPTELEA POTIR:

„Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile Neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit, și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, al cărei boabe cântăresc aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare.” (Apocalipsa 16:17-21)

Există o primejdie atunci când citim partea aceasta din Scriptură. Primejdia este aceea de a privi la toate aceste evenimente cu superficialitate, și în felul acesta a nu pricepe, sau a minimaliza, dimensiunea judecății divine. Observați vă rog ce spune Cuvântul printre altele: „Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare”; sau, „cetățile Neamurilor s-au prăbușit”; sau, „munții nu s-au mai găsit”.

Cred că aceste ultime urgii, și mai cu seamă cea dea șaptea, va fi atât de teribilă că va conduce la schimbări cosmice și geografice comparabile doar cu ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui Noe, sau cu ce s-a întâmplat pe vremea lui Peleg, fiul lui Eber, când s-a împărțit pământul. După consumarea ultimei urgii planeta pământ și viața în general vor cunoaște o altă înfățișare. Prorocul Isaia ne ajută să înțelegem ceva din ceea ce se va întâmpla atunci și ceva din felul în care va arăta lumea după:

„... De la marginea pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverșunează la jaf. Groaza, groapa, și lațul, vin peste tine, locuitor al țării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă, și cel ce se ridică din groapă se prinde în laț; căci se deschid stăvilarele de sus, și se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade, și nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe pământ pe împărații pământului. Aceștia vor fi strânși ca prinși de război și puși într-o temniță, vor fi închiși în gherle, și, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiți. Luna va fi acoperită de rușine, și soarele de groază; căci Domnul oștirilor va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui!” (Isaia 24:16-23)

Acela care în urmă cu două mii de ani a pus mâna pe lemnul Crucii pentru a aduce iertarea pe pământ, în viitor v-a pune mâna pe lopată pentru a curăți cu desăvârșire planeta pământ. Da, prin judecată va veni Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu, și vitele îngrășate, vor fi împreună, și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc, și puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de țâță se va juca la gura bortei năpârcii, și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina bazilicului. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoper. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, și slava va fi locuința Lui.” (Isaia 11:6-10)

APLICAȚII:

Un sfânt din vechime se ruga astfel: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale!” (Habacuc 3:2)

Apostolul Petru, vorbind despre aceste lucruri, ca o concluzie aplicativă, întreabă creștinii: „Ce fel de oameni ar trebui să fiți voi?” (2Petru 3:11) Cu alte cuvinte: știind toate aceste lucruri; ce trebuie să facem? Despre fiii lui Isahar se spune că: „se pricepeau în înțelegerea vremurilor”; dar și, „știau ce trebuie să facă Israel.” (1Cronici 12:32)

Permiteți câteva sugestii pe baza Scripturii, căci de ce folos ne-ar fi Cuvântul dacă nu și-ar găsi corespondent în viețile noastre:

-Să credem și să luăm în serios Cuvântul Domnului. Apocalipsa în introducere, ca de altfel și în încheiere, spune: „Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! ... Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate... Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 1:3; 22:6-7)

-Să ne temem de Dumnezeu, să ne închinăm Lui și să ascultăm de El. Apostolul Ioan mai spune și asta: „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, ... El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” Evanghelia aceasta este Evanghelia care a fost, este și va fi pentru totdeauna. Ea spune: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, ... ” (Apocalipsa 14:6-7; Eclesiastul 12:13-14)

-Să ne râvnim la pocăință. Întreaga revelația apocaliptică vorbește despre nevoia de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu. „Fi plin de râvnă dar, și pocăiește-te! ... Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate!” (Apocalipsa 3:19b; 22:14)

-Să perseverăm în sfințenie. Zice Cuvântul: „... cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană, Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe!” Petru, cel dintâi dintre ucenicii Domnului, spune: „purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu.”(Apocalipsa 22:11b; 2 Petru 3:11-12)

-Deasemeni, Biblia spune: „bucurați-vă, tremurând.” (Psalmul 2:11) În contextul revelației apocaliptice asta înseamnă se ne bucurăm că „lumea”, acestui sistem ostil lui Dumnezeu, va fi nimicită, iar locul îi va fi luat de Împărăția lui Dumnezeu. Pe de altă parte să empatizăm cu cei care vor fi nimiciți. În repetate rânduri întâlnim în Apocalipsa expresia: „Vai!” Lui Dumnezeu nu-i face plăcere să nimicească. Uitați-vă la lacrimile vărsate de Domnul Isus privind Ierusalimul. Deci, să ne bucurăm că vine Împărăția, să plângem pentru cei ce pier.

-Ca și popor al Domnului să proclamăm, să strigăm: „Maranata!” Revelația apocaliptică se încheie cu aceste cuvinte: „Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!” Și cine aude să zică: „Vino~_!"&~Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:17,20)

VI. MIELUL LUI DUMNEZEU

„Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul Domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.” (Apocalipsa 17:14)

Numele unei persoane este foarte important. Numele îl identifică pe un om, în timp ajungând să-l definească. Ne sunt dragi propriile nume, tresăltăm când le auzim rostite, le apărăm când sunt disprețuite.

Astăzi, atunci când părinții dau nume odraslelor lor, prevalează fonetica: să sune bine. În Israel însă, de multe ori numele unei persoane avea o semnificație deosebită: Moise – scos; Solomon – din rădăcina cuvântului Shalom; Daniel – Dumnezeu este Judecătorul meu. La fel stau lucrurile și cu Isus din Nazaret. Lui Iosif îngerul i-a spus: „... și-i vei pune numele Isus”, de ce? : „pentru că El v-a mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. (Matei 1:21) Isus este traducerea cuvântului ebraic Iosua (Yeșua) care însemnează Dumnezeu mântuiește.

În Evanghelii Îl întâlnim pe Isus numit în multe feluri. Contemporanii îl strigau cel mai adesea ”Învățătorule”, probabil din pricina faptului că vreme de mai bine de 3 ani principala Lui ocupație a fost aceea de predicator. Cu privire la Sine, Isus s-a numit cel mai adesea ”Fiul omului”, expresia are rădăcini în revelația primită de profetul Daniel în Daniel 7:13 – 14. În timp a fost consacrat Numele „Domnul Isus Hristos”. Domnul exprimă divinitatea, Hristos (Mesia) lucrarea de mântuire; Isus este numele uman, care și el, cum am văzut, are legătură cu lucrarea de mântuire (salvare) a păcătoșilor.

Cum spuneam, Domnul Isus are foarte multe nume în Sfânta Scriptură. Unul din numele cu semnificația cea mai profundă este „ Miel sau Mielul”. Biblia spune că, „Ioan (Botezătorul) a văzut pe Isus venind la el, și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29; 36) Evident, numele nu este dat la întâmplare, ci vorbește despre lucrarea de ispășire făcută de Fiul lui Dumnezeu la Golgota, acolo unde Domnul și-a vărsat sângele pentru iertarea noastră. Apostolul Petru spune: „... nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau aur, ați fost răscumpărați din felul deșart de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană”. (1Petru 1:18-20)

În viața evreului evlavios mielul de jertfă era un lucru foarte prețios. Legea mozaică le cerea să-și amintească permanent de ieșirea părinților lor din robia egipteană și cum în noaptea în care au ieșit au fost izbăviți de îngerul morții prin sângele câte unui miel, sânge care a fost pus pe tocul ușilor unde locuiau. Mereu legea le amintea că în noaptea aceea, cu sângele mielului pascal, Domnul i-a ”cumpărat” pe evrei pentru Sine. (Exodul 12 - 14)

Mai apoi, Legea Domnului reglementa foarte precis practica jertfelor, care în principiu erau mijloace prin care sângele animalelor producea ispășire, iertare prin înlocuire (substituire), eliberare de păcat. La Cortul Întâlnirii și mai apoi la Templul de la Ierusalim era o întreagă industrie legată de jertfe. Se spune că la marile sărbători apa Pârâului Ghedron, care curgea pe lângă Ierusalim, era roșie de cantitate de sânge care se vărsa în el, căci sute de mii de oameni veneau la Templu să-și aducă jertfele, și în felul acesta să obțină iertarea lui Dumnezeu.

Iată că într-o zi, MINUNE, vine și Dumnezeu la Ierusalim să aducă o jertfă, și nu o jertfă de animale, ci să se jertfească pe Sine. De altfel toate jertfele de până atunci prefigurau, indicau spre această jertfă ultimă, unică, superioară și suficientă:

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, și a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică. Căci, dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropită peste cei întinați, îi sfințește și le aduce curățarea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăța cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui Viu! ... la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:11-14; 26b)

Întrebare: Cunoști istoria patimilor lui Isus? ... Înțelegi semnificația suferințelor Domnului? ... A murit Hristos și pentru tine? ... Te bucuri de iertarea lui Dumnezeu? ...

STUDIU DE CAZ:

Numele „Miel” sau „Mielul” este de departe cel mai des întâlnit în cartea Apocalipsa (34 de ori).

Exemple: Apocalipsa 5:6, „Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut șezând în picioare un Miel, Părea junghiat, și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” /// Apocalipsa 6:12, „Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată ca s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, ... ” /// Apocalipsa 14:1. „Apoi m-am uitat, și iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; și împreună cu El, stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scrise pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său”.

Este un lucru uimitor că în profețiile care vorbesc despre judecata lumii, Domnul să fie identificat cu un Miel și nu cu un Leu, de pildă! De ce? ...

Probabil că în felul acesta cerul dorește să ne conștientizeze cu privire la modul în care și-a câștigat Domnul Isus dreptul de a judeca lumea. Datorită faptului că a murit pentru iertarea omului, are și dreptul moral să-i ceară socoteală acestuia.

Filipeni 2, cu 7- 10, spune: „ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. ” /// Evrei 2, cu 9, spune: „Dar pe Acela care a fost făcut "pentru puțină vreme mai prejos decât îngerii", adică pe Isus, Il vedem "încununat cu slavă și cu cinste" din pricina morții pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți.” /// Apocalipsa 5, cu 9 - 10, spune: „Si cântau o cântare nouă și ziceau: "Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!"

Pe vremea prezenței fizice a Domnului Isus printre noi au fost destui care s-au poticnit cu privire la identitatea Lui, dovadă că l-au condamnat la moarte. De-a lungul timpului, până astăzi, mulți s-au purtat ca vrășmași ai Crucii, chiar creștini, s-au dovedit a nu înțelege pe deplin semnificația jertfei lui Hristos. În zilele din urmă forțe diabolice se vor aduna pentru a-l birui pe Mielul lui Dumnezeu. (Apocalipsa 16:12 – 16)

Satana, Balaurul cel vechi, îi va aduna toți supușii (... ) într-o ultimă încercare de a-l învinge pe Domnul Isus, însă nu vor reuși. Cartea Apocalipsa, mai întâi și mai presus de orice, proclamă biruința Domnului asupra răului.

Apocalipsa, la 17, cu 13 și 14, spune: „Toți au același gând, și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul Domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui”. Aleluia!

În Ziua când se va arăta Domnul Isus în toată gloria, balaurul (Satan), fiara (probabil Imperiul roman) și liderul mondial (Antihrist), împreună cu toți liderii lumii, se vor uni la Armaghedon într-o ultimă încercare de a-L înfrânge pe Mielul lui Dumnezeu.

Cea din urmă ispravă a Trioului demonic va fi să se războiască împotriva Mielului. Apocalipsa ne spune că Mielul îi va birui”. Și ne spune și de ce? „Pentru că El este Domnul Domnilor și Împăratul împăraților”. În Apocalipsa 16, la 22 este prezentată biruința Mielului. Cu adevărat, toate zvârcolirile balaurului, de la Golgota încoace, sunt zvârcolirile unui vrăjmaș biruit.

Mielul iese victorios în lupta cosmică și universală cu răul. . . Și cei care sunt cu El deasemeni... Deci, suflete, ești cu Mielul lui Dumnezeu? ... Dacă nu, cu cine? ...

Un lucru te șochează studiind profețiile Apocalipsei. Toate aceste evenimente grozave vin peste omenire la comanda Mielului. Cei care am fost învățați despre dragostea lui Dumnezeu s-ar putea să fim șocați studiind profețiile Apocalipsei. Cum, Mielul lui Dumnezeu să procedeze în felul acesta? Uităm însă adesea că Isus este nu numai Mântuitor ci și Judecător, iar textele biblice sunt nenumărate în a ne preciza, în a ne avertiza, în privința acestui adevăr dumnezeiesc. (Exemple: Matei 3:11-12; Ioan 5:22; Faptele Apostolilor 17:31)

Tot mai multe voci din afara religiei, ne spun că omul și planeta pe care locuiește sunt în pericol. Unii au mers până într-acolo încât au închipuit un ceas apocaliptic. Aceștia susțin că este ora doisprăzece fără câteva minute, ceea ce vrea să spună că sfârșitul actualei civilizații este foarte foarte aproape. Pe de altă parte vedem că Scriptura anticipează o perioadă de criză majoră care va culmina cu distrugerea actualei ordini mondiale.

În contextul acesta se nasc câteva întrebări: Ce este de făcut? Este inevitabil sfârșitul? Se mai poate face ceva pentru îndreptare? Cum se va termina totul? Unde este Dumnezeu? ...

Întotdeauna se pot îndrepta lucrurile. Istoria lui Israel este pilduitoare. Când evreii o luau razna, Domnul le trimitea profeți să-i avertizeze, după care aștepta să vadă care va fi răspunsul. Dacă evreul se întorcea la calea lui Dumnezeu, Acesta renunța la judecată. Chiar și atunci când Atotputernicul era nevoit să recurgă la disciplinare, o făcea cu moderație și secvențial, așteptând mereu o îndreptare. Cartea judecători este poate cel mai bun exemplu al dragostei divine care disciplinează. Cu popoarele lumii Dumnezeu a lucrat după același tipar, cel mai plastic exemplu îl avem în istoria asirienilor și a capitalei lor Ninive.

Cu privire la vremurile din urmă, lucrurile vor sta la fel. Observăm că după câte o serie de judecăți, Cuvântul Domnului constată cu amărăciune că oamenii tot nu s-au păcăit de relele lor. Remarcile sunt făcute ca și când Dumnezeu în mijlocul disciplinării așteaptă un semn de îndreptare. Dacă acest semn nu vine, judecăți încă și mai teribile vor urma, până la nimicire.

Deci, sfârșitul așa cum este prezentat în Apocalipsa, este o fatalitate? Adică, judecata este prestabilită, iar istoria se îndreaptă implacabil spre un deznodământ dramatic? Așa cum ni se descoperă Dumnezeu pe parcursul întregii revelații putem spune că profeția apocaliptită este, poate, mai întâi un avertisment, care izvorăște din preștiința și dragostea Celui Atotputernic. Un avertisment în care ni se spune că, dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu, se vor întâmpla următoarele lucruri.

În subconștientul nostru, atunci când ne gândim la profeție, ne gândim la faptul că ele au legătură cu prezicerea viitorului. Scopul profeției era (este) în primul rând unul didactic. Profeții aveau chemarea de ai avertiza pe oameni cu privire la căile lor rele. Aceste avertismente descriau binecuvântările de care s-ar fi bucurat dacă dădeau ascultare mesajului, dar și nenorocirile dacă nu țineau cont de ele. (Ieremia 25:4-6; Deuteronom 30:1-20)

Există o întreagă literatură apocaliptică inspirată de situația dramatică în care se află Terra și omul. Eroi de tot felul sunt imaginați ca și salvatori; în fața calamităților venite din cosmos sau rezultat al activității nesăbuite a omului, în fața câte unei învazii venite din partea unor făpturi malefice subpământene sau extratereste, în fața câte unei tiranii mondiale puse pe rele. Realitatea este că numai pocăința, întoarcerea la adevăratul Dumnezeu și renunțarea la păcat, îl poate salva pe om. (Vezi cazul Ninive!)

Putem fi siguri că Domnul este o Persoană empatică și nu disciplinează cu plăcere. „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ți fac ca Admei? Cum să te fac ca Țeboimul? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!” exclamă la un moment dat Dumnezeu cu privire la Israel, care, printr-un comportament deviant, cerea să fie pedepsit. (Osea 11:8) Nici un părinte sănătos nu se bucură atunci când trebuie să-și disciplineze copilul, nici un stat nu se laudă cu câți întemnițați are. Dumnezeu recurge la măsuri extreme, în situații extreme, atunci când nu se mai poate altfel, atunci când viața și lumea sunt în pericol.

Da, omul și planeta peste care Creatorul l-a făcut stăpân, sunt în pericol! Super-eroul care îi va salva, și pe unul și pe altul, este Dumnezeu Însuși. Slavă Lui! El, în preștiința Lui, a conceput un plan încă din veșnicie, și cu resursele Sale nelimitate, va urmări să fie dus la bun sfârșit, căci este scris: „Eu veghez”, zice Domnul, „asupra Cuvântului Meu, ca să-L împlinesc”, și, „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. ( Ieremia 1:12; Matei 24:34)

Concluzionând, Apocalipsa, în profețiile sale, anticipează o degradare a vieții spirituale în zilele din urmă, un timp de delir al răului pe pământ. În același timp descoperirea proclamă biruința justiției divine și triunful binelui sub conducerea Mielului lui Dumnezeu, care este Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților. Restul, sunt detalii! ...

VII. UN CER NOU ȘI UN PĂMÂNT NOU.

După înălțarea și proslăvirea Domnului Isus, Acesta a primit din partea lui Dumnezeu Tatăl mai multe lucruri pentru Biserici, printre acestea se numără Descoperirea lucrurilor care urmau să se întâmple.

Pentru mulți Apocalipsa este o carte inaccesibilă și inabordabilă, de care nu este bine să te atingi. Unii se feresc să o folosească, sau cel mult se rezumă la sensul moral pe care îl oferă. Alții în schimb au ajunsă să construiască tot felul de scheme istorice, convinși fiind că deacum știu cum și ce va fi în amănunt cu viitorul.

„Apocalipsa” este un cuvânt grecesc și însemnează „descoperire”. Deci, cele notate în ultima carte a Bibliei ne-au fost transmise ca să cunoaștem. În sensul acesta este proclamată și o fericire pentru cei care o citesc, caută să o înțeleagă, și păzesc lucrurile scrise în ea. Este adevărat că Dumnezeu ne face descoperit viitorul parțial și într-un limbaj profetic, de aceea este nevoie de a cunoaște întreaga revelație biblică, căci Scriptura se tălmăcește cu Scriptura, este nevoie și de iluminarea Duhului Sfânt pentru a înțelege cele transmise.

Pentru că repetiția este mama învățăturii, ne spun dascălii, permiteți un scurt rezumat înainte de a începe ultimul capitol.

În Cartea Apocalipsa, cuvintele de introducere, avem o prezentare a lui Isus Hristos proslăvit, care transmite prin apostolul Ioan șapte mesaje distincte, către șapte slujitori și bisericile lor din Asia Mică. După aceste „mesaje bisericești” deosebit de valoroase, începând cu capitolul patru scena se mută în cer, unde avem mai întâi prezentată Sala tronului și pe Dumnezeu Atotputernicul, capitolul următor proclamând vrednicia unică a lui Isus Hristos în a executa judecata divină asupra societății umane decadente.

Cu capitolul șase începe partea profetică a cărții Apocalipsa. Aici Mielul, Domnul Isus Hristos, rupe cele șapte sigilii ale cărții primite din mâna lui Dumnezeu, fiecare rupere declanșând câte un eveniment deosebit. Am tras concluzia că aceste evenimente debutează cu renașterea națională a țării lui Israel, și sunt evenimente pregătitoare în vederea declanșării judecății divine. Tot în contextul acesta avem o primă paranteză (capitolul 7) în care ne este prezentată dragostea protectoare a Domnului în judecată față de cele două ramuri ale poporului lui Dumnezeu; Israel și Biserica.

Capitolul opt debutează cu o tăcere cerească de aproape jumătate de ceas. Această pauză corespunde unui timp scurt din istorie în care i se permite răului să atingă vârful, așa cum vedem descris în capitolele următoare, îndreptățind din plin judecata ce va urma.

Cele șapte trâmbițe, capitolele opt și nouă, precum și cele șapte urgii, capitolul 16, ne prezintă judecată lui Dumnezeu asupra lumii de astăzi, judecată care culminează cu războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic de la Armaghedon, moment în care Hristos se va arăta în toată gloria, nimicind pe potrivnicii Lui și instaurând Împărăția mesianică pe pământ.

În lecțiile precedente am aruncat o privire introductivă asupra tuturor acestor evenimete. Acum am ajuns la final, nu putem însă încheia fără să luăm aminte la ultimile revelații din cartea Apocalipsa, acolo unde ni se prezintă ce se va întâmpla după Armaghedon, până în ziua veșniciei.

MILENIUL

Capitolul nouăsprăzece debutează cu un „Aleluia” în care este proclamată suveranitatea lui Dumnezeu, după care este prezentată venirea în glorie pe pământ a Domnul Isus, care are aici mai multe nume: Cel credincios, Cel adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu, Împăratul împăraților și Domnul domnilor.

Fiara (ultimul imperiu mondial după profețiile lui Daniel) și împărații pământului cu oștile lor vor fi adunate la Armaghedon (Valea lui Iosafat, după profetul Ioel) să facă război cu Domnul Isus și cu oastea Lui. Cuvântul Domnului anticipează: „Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos (Antihristul), care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgea pe cei ce primiseră semnul fiarei, și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă... Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ținea în mână cheile Adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a legat în Adânc, l-a închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme” (Apocalipsa 19:20 – 20:3)

Așa dar, la revenirea în glorie a lui Hristos, Treimea satanică care inspiră și controlează lumea va fi destructurată. Prorocul mincinos (Antihristul, liderul mondial) va fi aruncat direct în iad, la fel și Fiara care se află în spatele ultimului imperiu lumesc. Satana pe de altă parte va fi prins, legat și aruncat în Adânc vreme de un mileniu. Din momentul acesta oamenii care vor supraviețui, precum și cei care se vor naște deacum înainte, se vor bucura de pace într-un ev misianic. Atunci se vor împlini cuvintele profetului care spune: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt”. Atunci, la descoperirea copiilor lui Dumnezeu, se va împlini așteptata izbăvire din robia stricăciunii a întregii naturi. (Isaia 65:25; Romani 8:19-21)

Dați-mi voie să împărtășesc cu dumneavoatră, în două-trei fraze, cum văd eu pământul și viața în Mileniu. Mai întâi, cred că fața planetei noastre va fi cu totul alta decât este astăzi. Convingerea mea este că natura va fi adusă la stadiul prediluvian, în care munții înalți și mările întinse nu vor mai fi. Cu privire la societate, cred deasemenea că lumea în sensul în care o cunoaștem, cultura, politica, știința, tehnologia și întreaga industrie pe care o generează, vor dispărea în bună măsură, societatea re-devenind una agrară. Religia va fi una singură pe tot pământul, și îl va avea în centru pe Isus Hristos și Ierusalimul. De altfel, oamenii în generația supraviețuitorilor vor fi foarte puțini și aleși. Starea spirituală a omului, precum și atmosfera din relațiile interumane, în cuida unui regres tehnologic evident, va fi una de bunăstare și de pace, pace care va fi insuflată de Duhul Sfânt. O lume fără presiune malefică, fără practici demonice, fără înșelăciuni satanice. Mileniul va fi un timp de odihnă pentru natură și pentru om, sabatul ce nu l-au avut vreme de șase mii de ani. C. S. Lewis în ficțiunea „Departe de planeta tăcută” îți îmaginează cum va fi viața și mai ales relațiile dintre oameni, dintre oameni și îngeri, în lumea viitoare de pe pământ.

Mulți creștini se îndoisesc, sau sunt cel puțini sceptici, de existența în viitor a unui Mileni, de existența unui ev mesianic pe pământ înainte de starea eternă. Referințele biblice sunt așa de numeroase și de clare însă, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, încânt oricine crede în inspirația totală a Scripturii este constrâns să admită că va fi nu Mileniu de pace pe actualul pământ. Iată câteva referințe pentru cei care doresc să aprofundeze tema: Psalmul 2 și 72; Isaia 2:2-4; Daniel 2:31-45; Zaharia 14; Matei 24 și 25; Luca 1:32-33; 2Timotei 2:12^a; Apocalipsa 5:10,12:5. Și desigur Apocalipsa 19 și 20, capitole care vorbesc cât se poate de explicit despre revenirea Domnului Isus înainte de mileniu și înstaurarea unei împărății mesianice pe pământ vreme de o mie de ani.

FINALUL

Următorul pasaj trebuie citit în întregime și cu atenție:

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde sunt fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morții, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20:7-15)

Deci, înțelegem din Cuvântul Domnului că, la sfârșitul celor o mie de ani Satana va ieși din ”arestul preventiv” în care a fost ținut, și i se va permite o ultimă rebeliune, care se va termina cu aruncarea lui în iazul de foc. În urmă va avea loc judecata de la marele tron alb, judecata finală, cu care se termină povestea acestui univers, univers care va fi înlocuit de un cer și un pământ nou în care oamenii vor locui cu Dumnezeu. Trei sublinieri necesare:

SATANA

Legat de Potrivnicul: te întrebi firește; de ce fiara și prorocul mincinos au fost aruncați în iazul de foc după Armaghedon, iar Satana a fost doar închis temporar în Adânc, permițândui-se să apară la sfârșitul lumii din nou?

Trebuie să fim onești și să admitem că nu știm care este rațiunea, putem cel mult presupune. Am auzit cărturari care spuneau că, întrucât generația mileniului nu va avea parte de încercările și ispitele de care toate celelalte generații au avut parte, trebuie ca și această generație din urmă să fie testată.

Evenimente îndepărtate și greu de înțeles!

Personal cred că prezența lui Satan pe scena sfârșitului lumii are legătură cu Genesa 1, cu 2. Aici ni se spune că la început pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric. Deci, înainte de a fi prima zi a creației în care Dumnezeu a făcut lumina, pământul era deja, și era pustiu și rece, gol și în întuneric. Unii comentatori biblici cred că situația în care a ajuns pământul este legată de rebeliunea satanică care a avut loc înainte de cele șase zile ale creației, zile care sunt de fapt o recreere, o readucere la ordine și viață a ceea ce a fost distrus de Satana. Îmi pot imagina că justiția divină cere prezența fizică a lui Satana pe pământul pe care la nenorocit în ziua în care focul judecății va pune capăt acestui univers compromis.

CARTEA VIEȚII

După anihilarea definitivă a răului și îndepărtarea acestui univers, Apocalipsa ne spune că va avea loc judecata finală. Toți morții vor învia fără excepție și vor fi aduși în fața scaunului de judecată. Este scris că vor fi deschise niște cărți, printre care se va afla și cartea vieții. Oamenii vor fi judecați după faptele notate în aceste cărți.

Un amănunt esențial: oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc.

Oricine are o minimă cultură biblică a auzit, a citit, despre Cartea Vieții. Atât în Vechiul cât și în Noul Testament se vorbește despre o carte deosebită în care sunt scriși oamenii. Cu privire la această Carte există mult ”folclor”. De aceea să ne aplecăm asupra literei Scripturii pentru a afla ce ne spune despre Cartea Vieții.

În Biblie ni se spune că în ceruri există „niște cărți” - Daniel 7:10; Apocalipsa 20:12. // Există însă și o Carte deosebită, unică. Cartea despre care vorbim are mai multe denumiri: Cartea Vieţii (Apocalipsa: 20:12,17:8; 3:5; Psalmul 69:28; Filipeni 4:3); Cartea Vieții Mielului (Apocalipsa 21:27; 13:8); Cartea Ta (Exodul 32:32,33; Psalmii 139:16). // Cartea Vieții Îl are ca și autor pe Dumnezeu Însuși. Moise spune cu referire la Dumnezeu: „... cartea Ta, pe care ai scris-o!”; iar Apostolul Pavel făcând referire la aceeași Carte scrie: „... Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu”. (Exodul 32:32; Evei 12:23) // Data scrierii acestei cărți este; „de la întemeierea lumii”. (Apoc. 13:8) // Psalmistul David, care era un proroc, crede că în cartea lui Dumnezeu erau scrise toate zilele care-i erau rânduite, mai întâi de a fi fost vreuna din ele. (Psalmul 139:16) // Deasemeni, Biblia ne lasă să înțelegem că nu toți oamenii, „locuitorii pământului”, sunt scriși în Cartea Vieții: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia a căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului care a fost junghiat.” (Apocalipsa 13:8; 17:8) // Pe parcursul vieții unui om scris în Cartea Vieții poate avea loc ștergerea numelui său. Aceasta apare foarte clar din chiar cuvintele Domnului: „Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela Îl voi șterge din cartea Mea”, și, „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge niciodată numele din Cartea vieții... ” (Exodul 32:33; Apocalipsa 3:5) // Trebuie spus deasemeni, Cartea Vieții are un rol foarte important în Ziua judecății. Doar cei găsiți scriși în ea vor ajunge în Rai, cei a căror nume va lipsi vor merge în pedeapsă veșnică. (Apocalipsa 20:12; 21:27) // Personal, am o imaginație foarte bogată, și cred că și tu, cel care citești aceste rânduri. Cu privire la viață și la lucrarea lui Dumnezeu ne putem imagina foarte multe lucruri, însă pentru a nu greși trebuie să rămânem la ceea ce ne-a fost descoperit; să nu trecem peste ce este scris. (1Cor. 4:6) Prejudecățile au prostul obicei de a deforma realitatea și adevărul.

Naturală întrebarea: Cum ști dacă numele cuiva este scris în Cartea Vieții?

Nu există un răspuns direct și personal, dar poți afla răspunsuri la această preocupare legitimă observând ce se spune despre oameni în contextul în care este amintită Cartea Vieții. Oamenii care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu; cei care se închină Fiarei; care trăiesc în toate spurcăciunile și în minciună; nu sunt scriși în Cartea Vieții, sau sunt scriși dar vor fi șterși. (Exodul 32:33; Apocalipsa 13:8,21:27) Tot în felul acesta înțelegem că; lucrătorii Evangheliei, cel care își identifică viața cu Hristos și lucrarea Lui; cel ce va birui răul și păcatul; cei care nu se închină celui rău și nu se miră de lucrarea lui; sunt scriși în Cartea Vieții, iar numele lor nu va fi șters niciodată. (Luca 10:20; Filipeni 4:3; Luca 22:28-30; Apocalipsa 3:5,13:8,17:8)

IADUL

„... Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20:14-15)

Doctor Lester Sumrall a primit de la Dumnezeu o viziune în care a văzut toată omenirea mergând pe o șosea foarte lungă și lată:

„Dumnezeu m-a ridicat până am ajuns într-un punct de unde vedeam dedesuptul meu, mulțimea nesfârșită de oameni, întreaga omenire. Apoi m-a purtat până departe, spre capătul șoselei și am văzut că aceasta se sfârșea brusc, la gura unei prăpăstii. Când m-am uitat mai bine, am observat că prăpastia era de fapt un infern atât de adânc, că nu i se vedea fundul. Când procesiunea aceea interminabilă de făpturi umane a ajuns la capătul șoselei, s-a prăbușit toată în veșnicie. Când s-au apropiat de gura prăpastiei și au văzut ce soartă îi așteaptă, oamenii au fost cuprinși de disperare și încercau zadarnic să reziste presiunii covârșitoare a celor care veneau din urmă. Teribilul șuvoi al omenirii i-a împins însă peste marginea abisului, pentru totdeauna. Dumnezeu mi-a deschis atunci urechile ca să aud țipetele sufletelor osândite, ce se cufundau în adâncurile iadului... și le vedeam chipurile schimonosite de teroare. Brațele lor biciuiau bezmetec aerul, încercând să se agațe de orice.” ( Cartea, 23 minute în Iad)

Poate exista un așa loc? Mulți se îndoiesc de faptul că ar exista un iad? Pentru unii bunătatea lui Dumnezeu face imposibilă existența unei temnițe veșnice în care cei răi să fie pedepsiți. Dar, își poate imagina cineva o societate fără legi, fără justiție, și fără temnițe pentru cei răi? Bineînțeles că nu! Noi îi sancționăm cu amendă pe cei care comit contravenții, îi condamnăm pe cei care săvârșesc infracțiuni la pușcărie, ba chiar, îi osândim la moarte pe cei care comit fapte extrem de grave. Înțelegem că o lume anarhică, fără o minimă ordine și disciplină, nu poate supraviețui. Atunci de ce ar fi i-logic ca Dumnezeu să aibă în eternitate un loc în care să fie izolate sufletele veșnice care au dovedit inapetit pentru ordinea divină? Da, Dumnezeu este bun și iubitor, dar este în același timp și perfec. Este suficient să privim la ordinea din universul material, ordine care-l uimește pe savantul ce încearcă să înțeleagă lumea și viața. Putem fi siguri că la fel stau lucrurile la Dumnezeu și în universul personal.

Iadul – închisoarea lui Dumnezeu există! Logica o cere, iar Scriptura o afirmă. Mai mult de 150 de pasaje și versete din Biblie vorbesc, ca o avertizare, despre Iad. Astfel, înțelegem din Cuvântul Domnului, Iadul (Gheena) este un loc de pedepsire a celor răi prin tot felul de chinuri (munci). În Iad nu există, milă, mângâiere, apă, lumină, odihnă, și nici speranță. Dante a descris foarte plastic această realitate în Divina Comedie atunci când și-a imaginat că deasupra porții infernului sunt scrise cuvintele; „Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate. ” (Lăsați orice speranță, voi cei care intrați). De remarcat că inițial acest loc teribil nu a fost creat pentru oameni, ci pentru Satan și îngerii lui. Omul a fost creat pentru Dumnezeu, însă păcatul îi transformă pe oameni în copii ai mâniei. Asocierea omului cu cel Rău în răzvrătire (păcat) face ca soarta lor să fie aceeași.

Spre deosebire de îngerii căzuți, pentru oameni există o veste bună. Versetul de aur al Bibliei spune: „Fiincă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3:16) Acum două mii de ani Dumnezeu a adus o Jertfă, pe Sine Însuși, pentru iertarea omului vinovat. Oricine vrea să fie absolvit de condamnarea iadului trebuie să vină la Dumnezeu, să se pocăiască de păcatele sale, și să se încreadă în Hristos care a murit pentru iertarea lui. Scriptura spune că dacă nu a venit până acum Judecata lui Dumnezeu peste generația aceasta, nu a venit pentru că Domnul are o îndelungă răbdare pentru voi (noi), și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. (2Petru 3:9) Cei care resping oferta de pace a lui Dumnezeu prin Isus Hristos vor avea soarta fățarnicilor; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. (Matei 24:51)

UN CER NOU ȘI UN PĂMÂNT NOU

Ultimele două capitole din Apocalipsa ne prezintă o imagine binecuvântată a lumii noi, a veșniciei, unde oamenii mântuiți vor locui în cortul lui Dumnezeu, și unde nu va mai fi lacrimă, moarte, durere, întuneric. Această ultimă descoperire încheie magistral nu numai profețiile apocaliptice, dar încheie într-un mod deosebit întreaga Scriptură. Biblia începe prin a ne prezenta modul în care oamenii au pierdut Edenul, și se încheie cu oamenii care, prin Isus Salvatorul, Mielul lui Dumnezeu, au regăsit Raiul. În felul acesta povestea este completă. Dumnezeu și binele triumfă. Aleluia!

Trist este că astăzi oamenii dovedesc aceeași necredință cu privire la Rai, ca și cu privire la Iad, privându-se în felul acesta de bucuria ce o poate aduce speranța. Poți întâlni chiar creștini care înaintea morții sunt nesiguri, speriați, temători. Ce ne împedică să avem bucuria mântuirii înaintea veșniciei? Oare faptul că nu suntem autentici, sau suntem cu inima împărțită, sau nu suntem spălați de păcate, sau suntem imaturi spiritual...

Doresc să închei această scurtă introducere în profeția apocaliptică slujindu-mă de cuvintele pastorului Viorel Candreanu, care într-o predică rostită înainte de a fi mutat la cer, cu harul ce i-a fost dat, ne vorbea într-un mod deosebit despre veșnicie și ce este de făcut.

„Unde îți vei petrece veșnicia? ... Știți ce m-a ajutat Biblia să înțeleg? Dumnezeu ne-a creat pe noi să nu petreacă veșnicia singur. Și apoi Dumnezeu a întocmit Ierusalimul ceresc, o minunăție de oraș, dincolo de mintea noastră... Domnul Isus a zis: „Mă duc în Ierusalimul ceresc să vă pregătesc la fiecare un loc, acolo unde voi petrece Eu veșnicia, să petreceți veșnicia împreună cu Mine”.

Acum ne uităm în seara aceasta la cortul acesta și ne zicem: „Doamne, o mie de oameni, două mii de oameni. Dar câți pocăiți or fi în lumea aceasta, dar câți or fi în celelalte generații; dar oare este loc pentru toți? Ucenicii gândeau și ei așa. Domnul Isus a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri”. Uitați-vă ce spune Cuvântul în seara aceasta: „A măsurat cetatea cu trestia, și a găsit aproape douăsprăzece mii de prăjini”. Cornilescu a luat un cuvânt din limba greacă, stadii. Stadia are vreo 186 de metri... Dacă calculăm cu stadii douăsprăzece mii, știți câtă lungime, lățime și înălțime are cetatea aceasta? Două mii patru sute de kilometri... Cetatea asta are douăsprăzece porți. Porțile acestea sunt de mărgăritar. Pe fiecare poartă scrie numele unei seminții. Interesant! Trei porți pe fiecare latură a cetății. Spunea fratele Wurmbrand așa: „Am stat de vorbă cu soția mea Sabina, și i-am spus: „Sabina, nu știu care dintre noi va muri primul. Dar dacă va fi ca Dumnezeu să ne despartă și unul din noi să plece, hotărâm de-acuma, când va fi intrarea în Ierusalimul ceresc și când vor intra toți cu năvală pe toate porțile, ca să nu ne rătăcim unul de altul, ne dăm întâlnire deacuma la Poarta lui Beniamin... ca să intrăm împreună în cetatea cerească.

Frații mei, în seara asta, aveți prieteni, aveți rudenii, vă dau un subiect de discuție. Hotărâți-vă poarta la care vă veți întâlni. Pentru că asta e cetatea noastră. Împreună cu Avraam, Isaac și Iacov, noi vom intra pe porți în cetate. Vom intra în cetate pe străzi de aur. Vom intra în cetatea aceea, să stăm la masă cu Domnul. Vom sta în cetate să mâncăm din pomul vieții, să bem din izvoarele vieții... Dacă te va întreba cineva: „Unde locuiești?” Tu îi vei răspunde: „Eu locuiesc pe stradă cu Domnul! Eu locuiesc în Ierusalimul ceresc~_!"&~Nu vor mai curge lacrimi, El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Moarte nu va mai fi, nu va fi tânguire, nu va fi durere, nu va fi necaz, nu va fi cancer, nu va fi ură, nu va fi ceartă, ... Slavă ție Doamne!

Frații mei, haideți în seara aceasta fiecare din noi să ne cercetăm. Pentru că nu degeaba stă un înger la fiecare poartă. El stă acolo pentru ca acolo să intre cine este vrednic. Și Cuvântul spune așa: „fricoșii, necredincioșii, scârboșii, ucigașii, curvarii, vrăjitorii, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul cu foc, care arde cu pucioasă în vecii vecilor”. Doamne ai milă! Doamne vrem să scăpăm! Doamne, viața care am dus-o până aici ne califică pentru foc, pentru iad, pentru durere, pentru necaz. Doamne, cei de făcut? Și auziți ce spune Scriptura: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!” În seara aceasta te poți spăla. Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, te poate spăla de toate păcatele tale... prin credință, cu pocăință să te învrednicești să intri în cetate... „Când voi intra pe a tale porți de aur, Ierusalime loc iubit și scump. Tot cerul fiva plin de osanale, spre slava Celui veșnic sfânt... ”

VIII. RĂPIREA BISERICII

„Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui... Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!”, și cine aude să zică: „Vino!”, și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată! ... Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:12,17, 20)

Lucian Boia este un istoric foarte frecventat astăzi. Una din teoriile domniei sale spune că, în privința viitorului nu se poate ști nimic cu precizie. Biblia nu este de acord cu această teză. Dumnezeu în bunătatea Sa nu și-a lăsat poporul în incertitudine cu privire la viitor. (1Tesaloniceni 4:13) Domnul ne-a vorbit despre revenirea Sa, despre învierea morților, despre judecata viitoare. Domnu Isus i-a asigurat pe ucenici că va reveni după ei pentru ai lua în cer. (Ioan 14:1-3) Unul dintre sutele de pasaje biblice care vorbește despre revenirea Fiului lui Dumnezeu folosește cuvântul răpire. Este vorba de 1Tesaloniceni 4:17 – “… vom fi răpiți…” DECI, CE ESTE RĂPIREA?

Răpirea este învățătura biblică potrivit căreia Biserica Domnului Isus, credincioșii născuți din nou, vor fi mutați dintr-o dată de pe pământ în cer ca să fie pentru totdeauna cu Domnul. Cuvântul răpire vine de la latinescul rapio, care înseamnă a apuca sau a smulge. Cuvântul grec pe care îl traduce este harpazo, care înseamnă a smulge sau a duce la sine. Termenul este folosit, de pildă, pentru a descrie felul în care Duhul Sfânt l-a dus pe Filip lângă Gaza și apoi l-a adus în Cezareea (Fp. 8:39) și pentru a descrie experianța lui Pavel de a fi dus în al treilea cer. (2Cor. 12:2-4) Astfel, fără îndoială, cuvântul răpiți folosit în 1Tesaloniceni 4:17 indică o mutare reală a oamenilor de pe pământ în cer. Răpire înseamnă a fi luat, în trup sau în duh, și dus dintr-un loc în altul pe pământ sau de pe pământ în cer.

Învățătura despre răpire este puternic discutată. Cei care contestă învățătura despre răpire aduc ca și argument faptul că mari teologi ai creștinătății nu au vorbit despre răpirea bisericii, învățătura fiind larg răspândită abia din sec. 19. Deasemeni, aceștia sunt de părere că referințele biblice despre răpire sunt puține și obscure. Acuzând și faptul că adepții teoriei răpirii în interpretatea pasajului biblic ignoră contextul și folosesc interpretarea literală. Deci, este învățătura despre răpire una profund biblică sau nu? Trebuie oare să credem în răpirea bisericii sau nu?

Trebuie spus mai întâi că răpirea în istoria biblică este un fenomen real. Iată câteva exemple: Luarea la cer a lui Enoh (Genesa 5:21-24) / Răpirea la cer a prorocului Ilie (2Împărați 2:1-14) / Desele răpiri ale prorocului Ezechiel (Ezechiel 3:12,14, 8:3,11:1,24, 43:5) / Înălțarea la cer a Domnului Isus (Marcu 16:19, Apoc. 12:5) / Răpirea evanghelistului Filip (Fp. 8:39) / Răpirea până la al treilea cer a Apostolului Pavel (2Cor. 12:2,4) / Răpirea în Duhul a Apostolului Ioan (Apocalipsa 4:2). Deasemeni, pe lângă întâmplările reale de răpire amintite mai sus, avem și cel puțin trei texte de învățătură în Noul Testament care ne îndreptățesc să credem că Răpirea Bisericii este o învățătură adevărată. Ioan 14:1-3 / 1Corinteni 15:51-54 / 1Tesaloniceni 4:13-18. Învățătura despre Răpire pe unii îi șochează, pe alți îi revoltă, unii însă sunt provocați să studieze Scriptura mai serios pentru a se convinge personal. Dacă credem că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu nu avem cum ignora ce spune despre Răpire. Fapt este că există o răpire și noi trebuie să ținem cont de realitatea ei.

Dacă așa stau lucrurile, CUM ȘI CÂND va avea loc răpirea? Pasajul biblic de la 1 Tesaloniceni 4:13 la 5:11 ne răspunde. (studiază-l personal) La întoarcerea lui Hristos, va fi un strigăt de comandă și sunetul trâmbiței lui Dumnezeu. În acel moment morții în Hristos, doar morți în Hristos, vor învia. Apoi, credincioșii în viață vor fi ridicați și duși înaintea Domnului fără a experimenta moartea fizică. Strângerea laolaltă va avea loc în nori, în văzduh, și va fi urmată de o eternitate cu Domnul. Răpirea va fi instantanee și completă. Toate mișcările amintite în Cuvântul Domnului despre Răpire se vor desfășura înstantaneu, nu treptat. Ambele grupări, și cei morți și cei vii în Hristos, vor experimenta schimbarea “într-o clipeală din ochi”. (1 Corinteni 15:52) Deasemeni, de remarcat că, toți credincioșii vor fi răpiți. Apostolul Pavel scrie corintenilor, care nu erau neapărat un etalon de comportare, “toți vom fi schimbați”, iar tesalonicenilor; “vom fi răpiți toți”. (1Cor. 15:51,1Tes. 4:17) Teoria răpirii parțiale nu este susținută de aceste texte fundamentale. Creștinii din lumea întreagă, indiferent de gruparea din care fac parte, cred că Fiul lui Dumnezeu se va întoarce. Ziua și ceasul revenirii este necunoscut – Matei 24:36. Apostolul Pavel vorbind despre ziua revenirii vorbește despre faptul că ea va fi surprinzătoare pentru popoarele lumii, nu și pentru biserică.

ILUSTRAȚIE: Se povestește că renumitul savant francez Blaise Pascal argumenta în fața scepticilor în favoarea răpirii celor credinciosi în felul următor: pe masa de lucru amesteca pilitură de fier cu nisip, după care întreba: „voi putea alege fierul de pământ?” Cei prezenți își arătau neîncrederea: „Nu se pot alege firele de pilitură din mulțimea nisipului!” În urmă Pascal apuca un magnet mare și-l trecea pe deasupra mesei. Numaidecât fierul era smuls, lipinduse de magnet. Atunci savantul exclama: „Așa va fi și la răpire!”

„Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, ceice locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți. Du-te, poporul meu, intră în odăița ta, și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va da sânge pe față, și nu va mai acoperi uciderile.” (Isaia 26:19-21)

În Apocalipsa 20 se vorbește despre un Mileniu, o perioadă de o mie de ani în care Satan va fi legat iar Hristos va domni pe pământ împreună cu sfinții. De cum este plasată revenirea Domnului față de Mileniu există:

-Pre-mileniști: susțin că revenire Domnului va avea loc înainte de Mileniu

-Post-mileniști: susțin că revenirea va avea loc după cei o mie de ani

-A-mileniști: susțin că nu există nici un mileniu.

A-mileniștii interpretează Apocalipsa spiritual. Pentru Post-mileniști și a-mileniști nu există o răpire, pentru ei revenirea lui Hristos este un eveniment unic care are loc la sfârșitul lumii când va avea loc învierea generală și judecata.

În PRE-MILENISM există 3 concepții majore date de timpul în care plasează Răpirea vizavi de ceea ce este numit Necazul cel Mare. Domnul Isus a introdus în discursul Său escatologic noțiunea de “necaz așa de mare” (Matei 24:21), noțiune întâlnită și în Apocalipsa 7:14. “Necazul cel mare” se crede că este un timp de mare mânie, mai întâi demonică, apoi divină, care se va abate asupra pământului înaintea reveniri Domnului și instaurarea Mileniului de pace. Pre-mileniști identifică Necazul cel Mare din Noul Testament cu cea de-a 70 săptămână din Daniel 9. Astfel se crede că durata necazului va fi de 7 ani.

Perioada Necazului cel Mare este numită în teologie Tribulație (lat. Tribulațio – zbucium, frământare, necaz).

Astfel avem:

-Pre-tribulaționiști: răpirea va avea loc îninte de Necazul cel Mare

-Mid-tribulaționiști: răpirea va avea loc la mijlocul necazului

-Post-tribulaționiști: răpirea va avea loc după Necazul cel Mare

Concluzionând, unii susțin că Biserica nu va trece prin Necazul cel Mare. Alții cred că Biserica va trece prin Necaz doar în parte, trei ani și jumătate, după care va fi răpită. Post-tribulaționiștii susțin că Biserica va trece prin Necazul cel Mare și va suporta persecuția satanică și judecata lui Dumnezeu. Pentru aceștia din urmă Răpirea celor credincioși și Revenirea în glorie Domnului Isus pentru judecată și instaurarea Mileniului vor avea loc simultan.

Acum, Biblia învăță că există o răpire a celor credincioși. Va fi Biserica Domnului răpită înainte de Necazul cel Mare, la mijlocul Necazului, sau după Necazul cel Mare? ... Personal înclin să cred că Biserica va fi răpită înaintea Judecății acestei societăți decadente. Timpul de Necaz va fi o perioadă de mare mânie. Apostolul Pavel în 1Tesaloniceni 5:9-10 spune că: “Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie…” Este afirmația Apostolului una izolată în Scriptură, sau există argumente solide în Scriptură să credem că Dumnezeu va scuti poporul Său de mânia viitoare?

Iată căteva: salvarea lui Noe de apele Potopului (Genesa 6:5-8), / smulgerea lui Lot din Sodoma înainte de nimicirea cetății (Genesa 18-19), / protejarea întâilor născuți ai lui Israel prin Mielul Pascal în Egipt (Exodul 12:1-13,23), / apostolul Petru amintind de aceste episoade glorioase la 2 Petru 2:9 scrie: “însemnează că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici…” / Isaia 26:2o-21 / Sfatul Domnului Isus din Luca 21:20-22, împlinit de creștin în anul 69 D. H. / 1 Tesaloniceni 5:9-10 / 2 Tesaloniceni 2:1-10 / Apocalipsa 3:10 / Absența Bisericii din Apocalipsa 4-19, unde Judecata actualei civilizații este descrisă cu multe amănunte.

Oricum, lucrul cel mai însemnat din toate cele amintite la capitilul acesta este faptul că, va fi o răpite a celor credincioși. Ea va fi următorul eveniment major din istorie. Răpirea nu va fi secretă ci publică. De ea vor avea parte toți credincioșii născuți din nou. Și da, cred, Răpirea va avea loc înainte de Necaz. De altfel, CARE POATE FI SCOPUL RĂPIRII? ... Îndrăznesc să spun că aceia care susțin faptul că Biserica va trece prin perioada de tribulații nu au înțeles bine ce înseamnă acest timp, pe de-o parte, și pe de altă parte, nici nu înțeleg îndeajuns inima Tatălui ceresc.

APLICAȚII: Să apreciem că Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric în ce privește viitorul / Să credem că Domnul Isus va reveni să-și ia credincioșii în slavă / Să ne bucurăm că cei care au adormit în Domnul nu sunt pierduți (“Mângăiați-vă” spune Scriptura) / Să mulțumim lui Dumnezeu pentru protecția Sa anticipată de Mânia viitoare / Să-L iubim pe Domnul Isus nu numai pentru că a murit pentru noi, ci și pentru că se va întoarce să ne i-a în slavă / Să ne întrebăm: sunt pregătit pentru revenirea Fiului lui Dumnezeu? Am mântuirea rezolvată? / Dacă răpirea Bisericii ar avea loc astăzi, sunt gata? / Mai sunt lucruri care trebuie puse la punct? ...

Studiind Cartea Apocalipsa am aflat multe lucruri deosebite care stau în față. Lucrul care trebuie să ne intereseze cel mai tare, înainte de orice eveniment aflat în viitor, este acela de a fi gata în momentul, în clipa, răpirii celor credincioși. Acel moment este atât e important că a fost supra-numit ”povara bisericii”.

Mântuitorul lumii vorbind despre semnele vremurilor din urmă și despre revenirea Sa în glorie, are o recomandare practică pentru ucenici: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru.” (Matei 24:42)

Învățătura aceasta cu privire la vehere o întâlnim în întreg Noul Testament.

Ce înseamnă ”a veghea”? A fi treaz, a fi atent la ceva, a sta de strajă, a supraveghea o activitate sau un obiectiv. Cei care se ocupă cu paza unor obiective, cei care au făcut de gardă în armată, cunosc semnificația practică a termenului. Chemarea biblică la veghere are legătură cu evenimentul revenirii Domnului Isus.

De ce trebuie vegheat?

1) Pentru că Domnul Isus va reveni cu siguranță. (Io. 14:3,1Tes. 416^a)

2) Pentru că nu este cunoscută data exactă a întoarcerii. (Mt. 24:36,44; Ap. 3:3)

3) Pentru a nu fi nepregătiți în ziua aceea. (Mt. 24:37-39)

4) Pentru a putea sta în picioare înaintea Fiului omului. (Lu. 21:34-36)

5) Pentru că la revenirea Domnului oamenii își vor primi plata pentru răul sau binele făcut. (Mt. 25:31-46)

Cum trebuie vecheat?

1) Prin rugăciune. (Marcu 13:33; 1Petru 4:7)

2) Să fim credincioși în lucrurile încredințate. (Matei 24:45-51)

3) Întărindu-ne duhovnicește mereu. (1Cor. 16:13)

4) Să nu dormim spiritual (1Tes. 5:6)

5) Păzindu-ne hainele. (Apoc. 16:15)

PILDA CELOR ZECE FECIOARE – Matei 25:1-13. (studiu de caz) În contextul în care Domnul vorbește despre revenirea Sa și nevoia de veghere, prezintă câteva pilde edificatoare. Una din acestea este Pilda celor zece fecioare, prin care ni se prezintă atitudinea corectă la revenirea Lui și ce se va întâmpla cu acea ocazie.

Așa dar; zece fecioare au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci au fost înțelepte pentru că împreună cu candele au luat și vase cu undelem de rezervă. Cele neînțelepte nu aveau undelemn rezărvă. Fiincă mirele zăbovea, au adormit toate cele zece. Pe la miezul nopții aud o strigare: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” Toate s-au sculat și au pregătit candelele. Surpriză însă, cele neînțelepte nu mai aveau undelemn. Cum cele înțelepte nu au vrut să le dea de frică să nu rămână și ele fără, cele neînțelepte au fost nevoite să se ducă la cei ce vindeau undelemn. Pe când erau ele plecate a venit mirele, cele ce erau gata au intrat în odaia de nuntă, după care s-a închis ușa. Mai apoi au revenit fecioarele neînțelepte. -„Doamne, deschide-ne!”, s-au apucat ele să strige la ușa închisă. Au fost însă refuzate.

Care să fie morala acestei Pilde? Nu trebuie să căutăm o semnificție aparte la fiecare cuvânt din Pildă, ci mai degrabă să căutăm a înțelege mesajul central transmis prin cuvintele pildei. Cred că accentul este pus pe timpul revenirii și felul în care ești găsit în momentul acela. Astfel, greșeala pe care au făcut-o fecioarele neînțelepte a fost că și-au părăsit locul și starea de veghe. Pentru că nu știm nici ziua nici ceasul în care va reveni Domnul Isus, este riscant ca și credincios, ca și credincioasă, să părăsești locul și starea de veghe chiar și pentru o zi, chiar și pentru un ceas. După cum era important în Vechiul Testament cum era găsit evreul în momentul morții (Ezechiel 18:23-28; 33:12-16), tot așa este important cum va fi găsit creștinul în momentul revenirii Fiului lui Dumnezeu. Deaceea spune Domnul în mod repetat: „Vegheați... Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului... Temeți-vă... Ce vă zic vouă, zic tuturor: „Vegheați!”

„Cum tremură-n mână săgeata,

în arc de viteaz vânător,

cum toamna-și adună cocoarele ceata,

fii gata, fii gata de zbor!

Te-așteaptă în slavă răsplata,

cununa de brav luptător.

Curând Salvatoru-Și recheamă armata;

fii gata, fii gata de zbor!

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,

ce-a fost până azi Salvator.

Și-acum, înainte de-a fi Judecată,

fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,

în arc de viteaz vânător,

c-un strigăt în piept de voios Maranata!

Fii gata, fii gata de zbor!” (Fii gata, de Costache Ioanid)

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,

ce-a fost până azi Salvator.

Și-acum, înainte de-a fi Judecată,

fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,

în arc de viteaz vânător,

c-un strigăt în piept de voios Maranata!

Fii gata, fii gata de zbor!” (Fii gata, de Costache Ioanid)